Citind recent în Dilema veche textul cuiva care, după ce a propus definirea familiei
pe baza aerului de familie, a trecut rapid la revizuirea definițiilor de
dicționar în general și a definiției familiei în special (http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/family-portrait),
mi-am amintit de refuzul dlui H.-R. Patapievici de a accepta o definiție a
ortodoxiei, în ciuda faptului că tocmai această definiție face ca ortodoxia să
fie ceea ce este:
„Criteriul competenţei dogmatice nu-mi spune mare
lucru, aşa că disputele legate, spre pildă, de filioque îmi par în afara
spiritului de iubire şi de dăruire care ar trebui să emane din definiţia ortodoxiei.”
Ortodoxia este, pentru dl Patapievici, „un mod de a fi, un fel de a simţi şi de
a te mişca, un mod de a răspîndi şi unul de a primi miresmele […], este o
savoare.” (H.-R. Patapievici, „A fi ortodox”, în Politice, Humanitas,
2002, p. 227)
„Frumoase ca visele mele,
Suntem uniţi şi fericiţi,
Dileme, dileme înfloriţi!”
Cu speranța că-mi va fi iertată această scurtă
divagație ireverențioasă, produsă de o neașteptată asociație de idei, voi trece
la chestiuni mai serioase.
Ideea că acest aer de familie specific ortodoxiei,
dacă îmi este permis să mă exprim așa, este rezultatul unei anumite așezări în
relație cu Dumnezeu și cu lumea, iar această așezare este determinată de o
venerabilă tradiție de mărturisire ortodoxă a adevărului revelat, a reprezentat
pentru dl Patapievici o ipoteză de care s-a putut lipsi. Din fericire, dl
Nicolescu, realizatorul interviului, a întrupat în mod oportun ortodoxia ideală
la care visa dl Patapievici, tăcînd respectuos sau, mai bine zis, răspîndind și
primind miresmele lalelelor/dilemelor împreună cu dl Patapievici.
Dogmă, deci definiție, pe de o parte, și iubire pe
de alta. Dacă nici asta nu e dilemă, atunci nu știu ce ar mai putea fi! Familia tradițională îi
pare doamnei Cârstean, autoarea articolului din Dilema veche semnalat mai sus, artificială, la fel de reală și de autentică precum o reclamă de pe cutiile de cereale (presupunerea nu dovedește însă
decît absența experienței vieții de familie a autoarei și confirmă nevoia
multor oameni de o experiență de acest tip, fapt care-i determină pe specialiștii
în marketing să vîndă visul „familiei” odată cu cerealele respective). Ortodoxia
dogmatică probabil că nu valorează, pentru unii dintre intelectualii ortodocși
din România, nici măcar atît; e doar falsă, niciodată atrăgătoare, ca-n
reclame. Creștinii care afirmă definiția credinței, Crezul
niceo-constantinopolitan, au probabil gurile știrbe. Martirii sigur le-au avut. În
schimb, cei care contestă întemeierea dogmatică a credinței au dantura bună,
vorbesc frumos și zîmbesc dulce. Exact ca în reclame.
Dar de ce este important un standard, o măsură a
lucrurilor, respectiv a ortodoxiei sau a familiei? Pentru că aceasta ne ajută
să păstrăm, ori să redobîndim aerul de familie ori savoarea ortodoxiei.
Un lucru care mi se pare că le scapă apărătorilor
familiei tradiționale, dar pe care îl subliniază C. S. Lewis după cum se va
vedea mai departe, este că familia se poate degrada nu doar în formele ei
corupte de diverse deviații sexuale, ci și în formele ei superioare. Familia
creștină este la rîndul ei amenințată de trufie, de idolatrie, de ispita de a
se vedea ca ceva sfînt în sine. În egală măsură, a propune o formă de familie
întemeiată pe un aer comun, pe o înrudire spirituală, pe afinități, reprezintă
o formă similară de idolatrizare a familiei. Idolatrizarea celeilalte familii, desigur, cea întemeiată pe alteritate,
deschidere, pe recunoașterea celuilalt/Celuilalt, etc. Recunoaștere pe care familia
asta, tradițională, „celula de bază a societății” o refuză cu riscul de a
deveni „o capsulă perfect etanșă.”
Etanșeizare ca respingere a străinilor? Ce formă
de respingere și în ce condiții? În treacăt fie spus, unul dintre obiectivele
principale ale acestei familii tradiționale este nașterea de copii. În felul
acesta, ea rămîne în permanență deschisă spre străini într-un mod în care
asocierile LGBT nu pot fi niciodată (da, știu că pot „avea” și ei copii, dar
acela este mai degrabă rezultatul combinat al listei pe care au trecut copilul
și al laboratorului care a procesat cererea). În plus, deschiderea față de celălalt
este reală într-o familie tradițională, unde bărbatul și femeia sînt mai diferiți între ei
decît doi parteneri de același sex ar putea fi vreodată. Iar față de „familia” întemeiată pe „un aer
comun”, pe pasiuni, interese și idei împărtășite reciproc, eu cred că tot
într-o familie românească obișnuită deschiderea este mai mare: indiferent din
cîți membri ar fi aceasta constituită, vei găsi de regulă tot atîtea gusturi
muzicale, preocupări artistice și opțiuni politice (motiv de ocazionale
războaie domestice!). Dar îi unește credința, îi unesc cei morți și cei vii, îi
unește „mai ții minte?” și „veșnica pomenire!”
Ceea ce amenință cu adevărat familia și orice altă
întreprindere omenească este ideea că ar putea deveni scopuri în sine. Poate că această idee falsă explică o parte din răceala cu care este receptat mesajul susținătorilor familiei în România. Familia
nu este un scop în sine, după cum scopul ei nu este nici perpetuarea biologică.
Nașterea de prunci este un dar, familia este un dar; primim aceste daruri în
vederea intrării și rămînerii în relație cu Dumnezeu. Cred că se poate intra în
relație cu Dumnezeu din orice context în afara de unul singur: nu poți intra în
relație cu Dumnezeu de pe poziții egale. Nu poți intra în relație cu Dumnezeu
cîtă vreme te consideri lipsit de păcat. Este păcat în familie și este păcat în
afara ei, în familiile creștine și în cele necreștine, în relația binecuvîntată
dintre un bărbat și o femeie din cadrul cuplului normal și în relația blestemată dintre doi indivizi de
același sex (1 Romani 18:32) asociați într-un gen de parteneriat care se pretinde normal; însă în familie recunoști păcatul mai ușor pentru
că știi cînd păcătuiești. Într-o familie tradițională păcatul nu este niciodată normalitate, chiar dacă a devenit obicei.
„Zicînd că sînt înțelepți, au ajuns nebuni”, scrie
Sf. Pavel. Unul dintre cele mai sigure și mai răspîndite moduri de a ajunge la
nebunie este să-l confunzi pe Dumnezeu cu altceva, sau mai degrabă orice altceva cu Dumnezeu. Iubirea este aici
vulnerabilă într-un mod aparte, tocmai pentru că vine de la Dumnezeu, iar
Dumnezeu este iubire. Ceea ce nu înseamnă neapărat și că iubirea e Dumnezeu. Iubirea
noastră în nici un caz.
Atît pericolul unei asemenea confuzii, cît și dispariția
unor forme firești de iubire, precum cea a prieteniei, sînt discutate pe larg
în cartea lui C. S. Lewis, Patru iubiri.
„Iubirea poate deveni un demon din momentul în care începe să fie un dumnezeu”,
răspunde Lewis afirmației lui Denis de Rougemont („iubirea încetează să mai fie
un demon din momentul în care nu mai este un dumnezeu”). „Orice fel de iubire
omenească are tendința de a pretinde că vorbește în numele unei autorități
dumnezeiești”, spune Lewis, observînd în continuare că „iubirile naturale emit
o asemenea pretenție blasfematoare nu atunci cînd se află în ipostaza lor cea
mai degradată, ci cînd se află în plenitudinea condiției lor naturale; atunci
cînd ele sînt ceea ce bunicii noștri numeau «pur» sau «nobil».” Lucrul acesta
este posibil tocmai pentru că iubirile noastre naturale sînt daruri de la
Dumnezeu și sînt înrudite cu iubirea lui Dumnezeu, sînt asemănătoare cu aceasta. Ceea
ce nu înseamnă că sînt același lucru; tocmai din acest motiv ne este atît de
ușor să le confundăm:
„We
may give our human loves the unconditional allegiance which we owe only to God.
Then they become gods: then they become demons. Then they will destroy us, and
also destroy themselves. For natural loves that are allowed to become gods do
not remain loves. They are still called so, but can become in fact complicated
forms of hatred.” (C. S. Lewis, The Four
Loves, Harcourt, brace and Company, New York, 1960, p. 17-20).
Pînă la sfîrșitul lumii vor exista întotdeauna
alți dumnezei. Este important ca familia tradițională să nu facă parte dintre
ei. Cred că am ajuta familia tradițională dacă am înceta să o mai numim
familie tradițională, și dacă i-am spune în schimb familie pur
și simplu, refuzînd să atribuim acest cuvînt formelor diferite de asociere între
indivizi. Cred că nu sînt singurul căruia expresia „familie tradițională” i se
pare un pleonasm. Dar de vreme ce nu există alte forme de asociere care să
poată fi numite familie, ce sens are să facem această precizare? Este ca și cum
am invita apariția altor tipuri de familie, este ca și cum am fi complici la
pervertirea realității familiei. La fel, nu există decît părinți sau soți de
sex opus. Putem vorbi despre „părinți de același sex”? Atunci să nu
întrebuințăm termenul în contexte improprii.
Familia (tradițională) nu este sfîntă în sine, dar
face posibilă sfințenia tocmai prin faptul că este capabilă să recunoască
păcatul din ea. De aceea, doar familia poate deveni sfîntă; celelalte forme de
asociere care se pretind „familii” nu pot deveni sfinte din simplul motiv că
sînt deja dumnezei.
P.S.
Doamna Svetlana Cârstean a primit aseară, 20 martie,
premiul Radio România Cultural pentru poezie (http://www.agerpres.ro/cultura/2017/03/20/radu-cosasu-svetlana-carstean-si-ion-caramitru-printre-laureatii-galei-radio-romania-cultural-22-13-44)
Ziua începuse tot cu un premiu, cel acordat unui
film care „arată că nu există o singură realitate, ci doar mai multe
interpretări” (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2017/03/zbor-deasupra-unui-cuib-de-nuts.html). Ironia este că în numele diversității, lumea ne impune o singură interpretare. Este ceea ce lumea a făcut dintotdeauna, și cu cît cel care vorbește este mai educat, cu atît argumentele par mai subtile. De fapt, scopul acestor argumente nu este de a suține un adevăr, ci de a ascunde natura reală a alternativei, caracterul unic al „interpretării”: „Veți fi ca Dumnezeu.”
La limită, nu există mai multe interpretări. Există doar două: „Dumnezeu este Dumnezeu” și „eu sînt Dumnezeu”. În funcție de
interpretarea pe care o alegi, ori intri în realitate, ori ieși din ea:
„Căci mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer
peste toată fărădelegea şi peste toată nedreptatea oamenilor care ţin
nedreptatea drept adevăr. Pentru că ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu
este cunoscut de către ei; fiindcă Dumnezeu le-a arătat lor. Cele nevăzute ale
Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui
putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare, Pentru că,
cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci
s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat. Zicând
că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni” (Romani 1, 18:22)
