Cine-i acolo?

„Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine.” (Apocalipsa 3:20)

Fie pentru că nu auzim bătaia, fie pentru că nu recunoaștem vocea, ușile unora dintre noi rămîn închise.

1. De ce nu auzim bătaia?

Pentru că se aude prea slab, fiind înăbușită de nenumăratele uși pe care le-am închis în urma noastră și în fața altora și pe care le închidem în fiecare zi.

Pentru că se aude prea tare, atît de puternic încît e insuportabilă și am face orice ca să nu o mai auzim.

2. De ce nu-L recunoaștem?

Pentru că uneori credem într-un Hristos la fel ca noi. Îi cerem exact ce ne cerem și nouă, și celor din jurul nostru: nu să ne ierte, ci să ne înțeleagă. Îi cerem un lucru atît de ușor în fond. De fapt, nici nu i-l cerem, ci ne așteptăm ca El să o știe și să ne fi înțeles deja. Desigur, recunoaștem că am păcătuit, dar întotdeauna am păcătuit pentru că suntem victimele circumstanțelor, pentru că ceilalți sunt atît de răi. Nu, nu suntem într-atît de absurzi încît să le cerem să fie la fel de buni ca noi, dar, știți, ar putea să fie măcar un pic buni. Și tocmai pentru că Hristos este la fel ca noi, El ne înțelege. Trebuie să ne înțeleagă. E obligat să ne înțeleagă. Nu că ar fi El de vină, dar hai să fim cinstiți: cine ne-a pus în aceste circumstanțe nefavorabile? Și cine ne-a lăsat acolo?

Da, pentru Apostolul Pavel, faptul că Hristos a fost „ispitit întru toate după asemănarea noastră, afară de păcat” (Evrei 4:15) înseamnă că ar trebui să rezistăm păcatului, de vreme ce Hristos este cu noi în slăbiciunile noastre. De altfel, suntem siguri că am împlini cu tărie credința în viețile noastre dacă…

… dacă Domnul ne-ar fi dăruit o credință mai puternică;

…dacă nu am fi ajuns în acea situație nefavorabilă;

…de pildă, dacă am fi avut alți părinți sau alți copii, sau mai mulți, sau nici unul, dacă am fi fost călugări sau, dimpotrivă, dacă am fi trăit în lume și am fi avut familie;

…. dacă am fi fost mai tineri sau, dimpotrivă, dacă am fi fost mai bătrîni, sau dacă ne-am fi născut în oricare alt timp decât acesta;

… dacă ne-am fi născut în altă țară sau măcar în alt oraș, sau cel puțin la oraș, nu la țară, ori, dimpotrivă, la țară, nu la oraș;

… dacă am fi avut alt serviciu, mai bun, dacă am fi avut vreun serviciu, oricare, sau, dimpotrivă, dacă nu am fi avut nici un fel de serviciu;

…dacă nu am fi avut de-a face cu anumiți oameni, dacă am fi avut alți prieteni, dacă nu am fi fost singuri sau dacă, dimpotrivă, am fi fost singuri;

… dacă am fi avut alt duhovnic, dacă am fi mers la altă biserică, dacă ne-am fi împărtășit mai des sau, dimpotrivă, mai rar;

…dacă nu am fi fost stresați, obosiți, dacă nu ne-ar fi durut capul, măseaua, stomacul.

Alteori nu-L recunoaștem pentru că preferăm să credem într-un Hristos cu totul diferit de noi, într-un Hristos supra-uman. Asemenea iudeilor, așteptăm un Mesia venit din cer, care să ne facă nu fii ai cerului, ci stăpîni ai pămîntului, regi peste toate neamurile. Ne așteptăm ca Domnul slavei să vină la ușa noastră direct din cer, neatins de murdăria oamenilor. A celorlalți oameni, firește, a oamenilor răi, proști și păcătoși, atît de diferiți de noi. Ne e groază de Hristosul îmbrîncit de mulțime, ne e groază de mulțime, de ceilalți. Ne place caracterul personal al ortodoxiei, pe care-l interpretăm în sens apusean, individualist: eu-și-Tu-și-atât. O înțelegere mai personală de atât a credinței nici nu ar fi posibilă. Ah, nu, greșesc, ar mai fi eu-și-eu-și-atît. De fapt, dacă ar fi să mă gîndesc mai bine…

Uităm sau pur și simplu nu vrem să știm că Hristos rămâne Împăratul slavei și atunci cînd vine sub chipul aproapelui. Pentru cei mai mulți dintre noi, nici nu vine altfel. Hristos bate la ușă sub chipul celui respins. Bate sub chipul celui pe care nu-l suportăm:

sub chipul mitocanului din tren care a mâncat semințe lîngă mine vreme de șase ore, coborând cu o stație înaintea mea. Aparent, doar pentru că i s-au terminat semințele;

sub chipul soțului necioplit care nu-și spală vasele niciodată;

sub chipul soției guralive și aparent nepăsătoare – dar atunci de ce este atât de speriată de zgomotul vântului pe sub ușă?;

sub chipul tembelului care se joacă la telefon și peste care dai oriunde mergi;

sub chipul precupeței hoațe, sub cel al șoferului de autobuz care așteaptă să ajungi în dreptul ușii pentru a ți-o închide în nas, sub cel al vecinului care dă găuri în pereți duminică după-amiaza, ori sub chipul maneliștilor care-ți fac atîta greață.

Bate de fiecare dată când te simți bine, atât de bine încât nu mai ai nevoie de nimeni, așadar nici de El. Bate atunci când nu vrei să-L auzi.

Nu bate niciodată sub chipul oamenilor buni. Pentru că oamenii buni nu fac decît să-ți laude bunătatea, așteptîndu-se ca, la rîndul tău, să o lauzi pe-a lor.

Bate sub chipul meu, pe care nu-l recunosc pentru că nu mă recunosc în toți ceilalți: în mincinoși, în bădărani, în hoți, în ipocriți. Nu-l recunosc pentru că mă cred bun, atât de bun încât ajung să văd în Dumnezeu un alter-ego. Mă cred atît de bun, încît consider că merit ca Dumnezeu să bată la ușa mea. Doar la ușa mea, să fim lămuriți, iar eu să le dau vestea celorlalți, să afle și ei cît sunt eu de bun: Ha, nenorociților, ce mai ziceți acum? Sau, poate că mai bine nu; cine știe, dacă ar voi și ei să-și dorească să fie vizitați de Dumnezeu și să încerce să fie ca mine? Mai bine nu, vorba aia, three’s a crowd, „doi sunt companie, dar trei sunt deja o gloată”. Lasă-i să moară proști.

Nu bate ca să ne salveze de cei răi, ci ca să ne salveze de cei buni. Ca să ne salveze pe noi, de noi. Și ca să-i salveze pe toți o dată cu noi, prin noi și pe noi o dată cu ei.

Dumnezeu vine sub chipul celui care îmi amenință iluzia în care mă complac: că sunt un om bun, un om care merită numai lucruri frumoase, bune și adevărate, de vreme ce iubesc binele, frumosul și adevărul.

Dar dacă le-aș iubi cu adevărat aș îndrăzni să le văd acolo unde sunt cu adevărat: înafara mea, ținute la ușă și nelăsate să intre pentru că m-ar arăta așa cum sunt cu adevărat: urît, rău și mincinos.
         Dacă aș iubi adevărul, l-aș auzi bătînd. Dacă aș iubi binele, i-aș recunoaște glasul. Dacă aș iubi frumosul, l-aș lăsa să intre.