Ideea că barbarul îl definește pe individul necivilizat ar trebui reconsiderată în contextul actual al contestării radicale globale a civilizației creștine. A fi civilizat astăzi într-o cultură progresistă înseamnă a practica sau cel puțin tolera lucruri pe care barbarul tradițional le-ar găsi respingătoare, așa cum goții, francii, hunii și vandalii din secolul V erau dezgustați de corupția morală a civilizaților romani. Salvianus, un preot creștin din Cartagina, descrie o societate romană pe care o regăsim în vremurile noastre:
„107. Ce speranță mai poate avea, mă rog, statul roman, cînd barbarii sunt mai neprihăniți și mai curați decît romanii ? Dar ceea ce spun este puțin: ce speranță a vieții și a iertării, mă rog, putem avea înaintea lui Dumnezeu, cînd vedem neprihănire la barbari, și noi sîntem așa de prihăniți ? Să roșim, vă cer, și să ne umilim. Acum la goți nu sînt nerușinați decît romanii și la vandali tot romanii. Ajutați atît de mult de rîvna castității, atît de mult de severitatea învățăturii, ei nu numai că sînt neprihăniți, dar un lucru nou, ca să spun așa, de necrezut și aproape nemaiauzit, i-au făcut și pe romani să fie neprihăniți.
108. Dacă mi-ar îngădui această slăbiciune omenească, aș vrea să strig mai presus de puterile, mele, să-mi răsune cuvintele în toată lumea: rușine să vă fie, popoare romane de pretutindeni, rușine să vă fie de viața voastră. N-aveți aproape nici un oraș fără case de desfrîu, nu lipsește în nici unul murdăria morală, în afară numai de acelea în care au început să existe barbari” (Salvianus, Despre guvernarea lui Dumnezeu, cartea a VII-a, cap. 23, EIBMBOR, PSB 72, 1992, p. 322-323).
În perioada prăbușirii imperiului
roman păgîn, ruinat de propria sa decadență și de invaziile barbare (Alexandru
Racu formulează concluziile juste din asemănarea situației de la sfîrșitul
antichității cu victoria talibană recentă la https://alexandruracu.wordpress.com/2021/08/19/asteptandu-i-pe-barbari/),
raportul nu era unul dintre romanii civilizați și barbari, ci unul dintre barbarii
civilizați și barbarii necivilizați. Cultura singură nu formează caracterul
moral. În contextul discuțiilor despre sensul educației de la noi, cînd autorități
incontestabile în domeniul adaptării la direcția bătăii vîntului recomandă ba
adaptarea la era digitală (https://basilica.ro/academia-romana-un-manifest-pentru-adaptarea-la-era-digitala-text-integral/),
ba „școală firească, așa cum s-a făcut de sute de ani și cum
am văzut că dă rezultate deosebite” (https://spotmedia.ro/stiri/educatie/ioan-aurel-pop-interviu-educatie)
și „reașezarea [școlii] pe un făgaș normal, bine arătat nouă de
Spiru Haret, de Petru Poni și chiar de Mihai Eminescu” (https://www.facebook.com/ioanaurel.pop/posts/4243632519092218) este necesar să ne gîndim la lumea care a ridicat și susținut școala românească tradițională: școala de astăzi este orientată împotriva acestei lumi, iar lumea de astăzi este orientată împotriva școlii românești clasice.
Barbarului necivilizat îi lipsea cultura clasică, dar în schimb demonstra un simț moral prin care îi era superior romanului. Cultura clasică nu i-a permis romanului educat să-și salveze viața – și cu atît mai puțin să-și salveze sufletul. Prestigiul școlii clasice are sens și a putut funcționa într-o cultură creștină. Această cultură nu poate fi refăcută prin formule („educația clasică”, educația față către față), ci printr-un caracter creștin format de credință și jertfă.
Ce s-a schimbat între timp nu este natura barbarului necivilizat, al cărui simț moral a rămas nealterat; barbarul civilizat este noutatea. Barbarul civilizat este fostul reprezentant al civilizației apusene care a pierdut acea cultură care îi permitea să pretindă atributul civilizării. Mai mult, nu doar că a pierdut-o, ci a ajuns să o conteste. Progresistul (secular sau creștin) de astăzi este la fel de străin de cultura clasică cum este și barbarul lipsit de educație. Sloganurile invocate în numele libertăților civile sunt lipsite de orice întemeiere autoritativă; în lumea civilizată de astăzi, comunicarea este limitată de propagandă civică și nevoile elementare. Progresistul nu are de oferit barbarului needucat nici un lucru pe care acesta să nu și-l poată lua și singur (aer condiționat, vacanțe la greci) și nici un model superior de viață. Progresistul și-a pierdut odată cu bunul simț și simțul realității.
Dar tabloul zugrăvit de Salvianus cu mai bine de un mileniu și jumătate în urmă este, într-un sens neașteptat pentru preotul din vechime, reprezentativ și pentru creștinii de astăzi:
„De vreme ce aproape nici o parte din toți creștinii, aproape nici un colț din toate bisericile nu este în afară de orice abatere, de orice vină a păcatelor de moarte, de ce să ne măgulim cu numele de creștin, cînd prin însuși acest nume prea sfînt suntem în culpă. […] Numele de creștin ne este astfel ca o podoabă de aur: dacă-l purtăm nedemn, părem ca niște porci cu belciug de aur.” (Salvianus, Despre guvernarea lui Dumnezeu, Cartea a III-a, cap. 11, p. 231-232).
Nu vreau să spun că astăzi creștinii sunt mai păcătoși decît contemporanii lui Salvianus. Gravitatea situației în care se află creștinismul astăzi nu este legată în primul rînd de păcat, cu care creștinii nu au rămas de altfel niciodată datori, ci de semnificația identității creștine. După cum o arată conflictul recent dintre Adrian Papahagi și Gelu Duminică, calitatea de creștin este determinată astăzi nu de fidelitatea cu care creștinii își asumă conținutul credinței, ci de natura civilizată a comportamentului lor. Duminică îi compară pe ortodocși și în mod explicit pe Papahagi cu talibanii: „CPF, Becali, Capsali, Papahagi, Neamțu și mulți alții poartă doar alt nume în Afganistan. În rest, aceleași idei, ceva mai europenizate, ce-i drept. Da, și acolo, ai lor sunt la putere” (https://newsweek.ro/actualitate/scandalul-talibanortodox-adrian-papahagi-il-da-in-judecata-pe-gelu-duminica-pozitia-bor). În replică, Papahagi îl numește pe Duminică incult și amenință că-l dă în judecată pentru calomnie. Inevitabilul Vasile Bănescu profită de ocazie pentru a mărturisi martiric că intelectualii acuzați de Duminică sunt „personalități publice ale culturii române (precum savantul european Adrian Papahagi, sau eruditul teolog și scriitor Mihail Neamțu), calomniate din cauza poziționării ferme față de firesc și valori umane validate de istorie” (https://newsweek.ro/actualitate/scandalul-talibanortodox-adrian-papahagi-il-da-in-judecata-pe-gelu-duminica-pozitia-bor). Duminică consideră, în acord cu noua barbarie civilizată, că ortodoxia este incompatibilă cu actuala civilizație. Pentru intelectualii ortodocși însă, această descriere este inacceptabilă de vreme ce BOR s-a recunoscut în și i-a sprijinit corespunzător în perioada post-comunistă pe apostolii creștinismului cultural, care au încercat să transforme ortodoxia într-un instrument civilizator după model apusean. Ce desparte „talibanismul ortodox” de „progresismul furibund” este, pentru Papahagi, „un ocean de civilitate, bun simț, moderație, raționalitate și decență” (https://inliniedreapta.net/monitorul-neoficial/adrian-papahagi/adrian-papahagi-coronavirus-intre-razboiul-cultural-impotriva-bisericii-si-talibanii-ortodoxisti/).
[Notă: următoarele două paragrafe au fost introduse ulterior, patru ore mai tîrziu, în textul publicat inițial] Merită subliniat însă că în acest text Papahagi urmărește două lucruri: să respingă ideea că participarea la slujbele ortodoxe poate favoriza transmiterea coronavirusului și ca BOR să respecte măsurile impuse de autorități prin limitarea numărului participanților la slujbe și prin folosirea unei lingurițe de împărtășanie de unică folosință. Pentru a realiza primul obiectiv îi înfruntă pe „progresiștii furibunzi”; pentru realizarea celui de-al doilea, pe „talibaniștii ortodoxiști”: „talibanii ortodoxiști (a nu se confunda ortodoxia, care se traduce prin “dreapta credință” cu ortodoxismul, o erezie ideologică prin care ortodoxia este deturnată spre pășunism, filetism, rrromânism, național-ceaușism, protocronism și antioccidentalism).” Spre deosebire de „talibani”, Papahagi este de părere că „lingurița e neesențială și poate dispărea cum a apărut, fără să afecteze ortodoxia sau taina euharistică.”
Manifestările conservatoare precum referendumul pentru familie au fost criticate în termeni asemănători și de Vladimir Tismăneanu („România în ițari, cu opinci și cu ochelari de cal: Anunțatul referendum
este de un penibil nebun. Paseism neghiob, idilism rural, pășunism în
zdrențe.”). Taliban este, în acest sens larg întrebuințat inclusiv de Papahagi, orice persoană care se opune occidentalismului în numele tradiției religioase. Din acest punct de vedere, respingerea unei occidentalizări care presupune liberalizarea avortului și normalizarea homosexualității și a derivatelor ei este considerată de barbaria civilizată talibanism. Oricine nu acceptă fără rezerve occidentalizarea forțată în ipostaza ei actuală, adică barbaria civilizată, este un potențial criminal, un barbar, o amenințare la adresa civilizației. Duminică și Papahagi folosesc aceeași logică atunci cînd asociază talibanismul cu antioccidentalismul. Mai trebuie amintit și că nici un Bănescu nu a reacționat atunci cînd Papahagi i-a caracterizat în mod implicit ca talibani pe ortodocșii care țineau la împărtășirea cu o singură linguriță, punînd astfel în pericol viețile celorlalți: „Nu e creștinește să pui în pericol viața aproapelui, mai ales a celor bătrâni și vulnerabili.” Curat talibani! Dar este important de remarcat că un intelectual ortodox care vede în împărtășirea cu aceeași linguriță un mod de a pune în pericol viața aproapelui demonstrează pentru Bănescu, printre alte calități, „trezvie morală și fidelitate față de valorile nenegociabile ale creștinismului” (https://newsweek.ro/actualitate/scandalul-talibanortodox-adrian-papahagi-il-da-in-judecata-pe-gelu-duminica-pozitia-bor)
Din perspectiva liderilor ortodocși, așadar, Duminică are un cusur, cum ar spune domnul Lache din schița lui Caragiale, „Amici”: este incult și pentru că este incult este în mod necesar violent și n-are manieră. Totuși, nu mi se pare că tonul cu care Bănescu sau alți reprezentanți ai BOR se adresează adversarilor ideologici ar manifesta acel bun simț a cărui absență printre adversarii respectivi o deplîng dezgustați.
Pavel nu vedea însă în evanghelie un instrument de transformare a barbarului într-un om educat, ci într-un om viu în Hristos și de aceea se simțea „dator și elinilor și barbarilor și învățaților și neînvățaților” (Romani 1, 14), de vreme ce „nu mai este elin și iudeu, tăiere împrejur și netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate și întru toți Hristos” (Coloseni 3, 11).
BOR se află într-o situație infinit mai gravă decît cea în care se aflau creștinii romani din secolul V: poate că are caracter moral, dar îi lipsește conștiința creștină. În termenii lui Salvianus, BOR nu mai poartă în mod nedemn un inel de aur – nu-l mai poartă în nici un fel. Nici față de barbarul civilizat progresist, nici față de barbarul necivilizat, liderii ortodocși nu se simt datori cu Hristos, ci poate doar cu o cultură cu care, de altfel, ortodoxia însăși are la rîndul ei tot mai puține în comun.
