Specialiștii și ochelarii

 

„Când am luat fabrica în primire, s-a hotărât ca Lumânararu să fie directorul ei tehnic (înțelegi, îmi spunea unchiu-meu, am dat o dubla lovitura: avem și fabrica și un specialist)”
(Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război)

 

Tănase Vasilescu Lumânăraru, personajul memorabil din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este reprezentativ nu doar pentru incompetentul cu tupeu, ci și pentru specialistul cu tupeu. Între cei care ar fi putut să-i descopere nepriceperea, Lumânăraru juca rolul omului modest și serios; dar față de angajații săi, Lumânăraru asuma un aer „napoleonian”, tratîndu-i cu o asprime exagerată. Comportamentul său explică tupeul și aroganța autorităților române și ale clasei de mijloc care le susțin: tupeul apare de ficare dată atunci cînd lipsește autoritatea veritabilă asigurată de competență, responsabilitate și sentimentul datoriei.

În acest an și jumătate scurs de la începutul erei covid, autoritățile au purtat mai multe rînduri de ochelari cu lentile groase fumurii, ascunzîndu-și ignoranța în spatele specialiștilor care-și ascundeau ignoranța în spatele Științei. Mai presus decît sănătatea populației, în joc a fost prestigiul și autoritatea științei, iar lumea bună, adică lumea educată s-a grăbit să declare că lucrurile se văd cu atît mai bine cu cît lentilele sunt mai groase și mai negre. Nu doar că și-au luat țara înapoi, dar au luat-o și cu specialiști cu tot. Pentru a înțelege mai bine natura competențelor și a strategiei acestor specialiști, voi reda în încheierea acestor rînduri cîteva fragmente revelatoare din romanul lui Camil Petrescu.

Dincolo de tragediile și de întreaga criză cauzate de actuala pandemie, unul dintre lucrurile cu efecte demobilizatoare pe termen lung ține de pierderea credibilității clasei de mijloc. Odată cu autoritățile, lumea educată și-a dezvăluit lipsa de onestitate. Pentru că nu poate fi susținută în același timp competența CDC în chestiunea vaccinării anticovid și trecută cu vederea eroarea CDC în privința impunerii purtării măștii în spații exterioare, cum s-a întîmplat anul trecut. Chiar și purtarea măștii în interior este o chestiune discutabilă. Nu poate fi susținută vaccinarea adulților și ignorată recomandarea vaccinării copiilor. Nu pot fi susținute anumite măsuri ale CDC în numele științei și contestate alte măsuri ale CDC în numele științei. Dacă o singură măsură recomandată de CDC sau de OMS s-a dovedit a fi eronată, contrazicînd odată cu observațiile medicale logica și bunul simț, atunci și toate celelalte măsuri ar trebui tratate cel puțin cu prudență. A accepta vaccinarea fără a manifesta nici cel mai mic semn de prudență epistemologică (în contextul unui tip de vaccin complet diferit de generațiile anterioare de vaccin și a cărui eficacitate a fost mai mult declarată decît demonstrată) înseamnă a manifesta nu doar iraționalitate, ci și iresponsabilitate. Este exact mesajul transmis de lumea educată și este motivul pentru care și-a compromis nu doar propria autoritate, ci și șansele oricărui viitor discurs cu adevărat rațional și responsabil de a ajunge la masele populare. Într-adevăr, colaboraționismul lumii educate față de manifestările autoritariste caracteristice mai degrabă unui regim de forță decît unuia democratic nu a permis doar ignorarea meritată a clasei intelectuale, ci a suprimat totodată receptivitatea, fie și minimă, a maselor față de orice argumentare rațională. Prin duplicitatea lor, indivizii educați au contribuit direct la înflorirea teoriilor conspiraționiste și la tot mai răspîndita neîncredere din principiu față de rațiune și știință.

A devenit evident, mi se pare, că vaccinul anticovid este folosit nu atît pentru a opri epidemia de coronavirus, ci pe de o parte ca un subterfugiu pentru evitarea tensiunii periculoase determinată de alternativa dintre pandemie reală, deci lockdown total versus plandemie, deci ne vedem de treabă. Pe de altă parte, campania de vaccinare servește justificării măsurilor nejustificate luate pînă în prezent și totodată pentru a oferi un țap ispășitor pentru eșecul acestor măsuri: vinovați sunt nevaccinații, adică analfabeții funcțional, asistații social și fundamentaliștii ortodocși.

Începutul noii ere, era covid, ne-a demonstrat trei lucruri. Dacă primele două erau previzibile, al treilea începe să fie descoperit lent, dar sigur, ca orice lucru bine făcut.

În primul rînd, covidul este bun pentru politică și pentru afaceri, ceea ce înseamnă că ne așteaptă o eră mai îndelungată decît credeam. Dacă era comod să guvernezi prin ordonanțe de urgență, cum făcea PSD, este cu atît mai simplu să guvernezi prin stare de urgență. “Don't ask, don't tell” a devenit principiul de funcționare al celei mai transparente și mai democratice guvernări pe care am avut-o pînă acum. Este un lucru greu de înțeles doar pentru cei needucați.

În al doilea rînd, acest an și jumătate de covid ne-a demonstrat că autoritățile nu știu nimic esențial despre virus (sau nu vor să știe nimic, caz destul de posibil, ce ar duce însă la cel mai mare proces din istorie): nu știu cum a apărut, cum acționează, cum se transmite, de ce se manifestă atît de divers și, evident, nu știu cum poate fi oprit. Deși ignoranța autorităților pare un lucru grav, de fapt nu este. În general autoritățile nu știu nimic în legătură cu ce ar trebui făcut, indiferent de situație. Grav nu este că nu știu nimic și nici faptul că ascund acest lucru. Grav este, și acesta este cel de-al treilea aspect revelat de pandemia covid, că sunt dispuse să facă orice pentru a ascunde faptul că nu știu nimic. Iar sarcina autorităților este ușurată de disponibilitatea clasei de mijloc de a purta la rîndul ei oricîte rînduri de ochelari cu lentile groase și fumurii i se cere.

 

*

 

„La început, Tănase Vasilescu Lumânăraru mi-a făcut o buna impresie. Cu veșnicii lui ochelari negri, cu secretarul nelipsit după el, inspectând necontenit, controlând, angajând și concediind, mi se părea un adevărat noroc și pentru fabrica. Mai ales grija meticuloasa cu care controla pe contabil, răbdarea cu care examina coloanele de cifre, cu niște ochelari de șapte dioptrii, păstrați în birou, că la el purta alții. În toate buzunarele avea, de altfel, ochelari.

[…] — Pai bine, domnule Vasilescu, dacă profeția dumitale nu s-o împlini?

— Nu s-o împlini și pace. O să mă omoare cineva? Totul e să ai și tu o părere acolo, că dacă se adeverește, pe urmă toți strigă: iată, Lumânararu a avut dreptate. Dacă nu se împlinește, toți uită... Când însă n-ai nici o părere, nici nădejde să fii socotit profet nu poți să ai. Dacă iei bilet la loterie, nu e sigur că ai sa câștigi... dar dacă nu iei, e sigur, negreșit sigur, domnule Gheorghidiu, că nu câștigi. D-aia m-am înscris într-un partid... Poate că n-o să izbutesc nimic... Ce are a face? Să fii înscris acolo... nu se știe.

Într-un fel, tipul începuse să-mi fie simpatic. Într-o zi, neliniștit de soarta întreprinderii, ba chiar destul de amărât, caci peste câteva zile închiderea fabricii era de neînlăturat, i-am spus privindu-l în ochi:

— Mi se pare că n-am făcut nici o afacere cu fabrica, domnule Lumânararu.

Și competintele meu, simplu:

— Mi se pare și mie.

Am tresărit ca ars, căci o confirmare a unui astfel de specialist mi se părea definitivă.

— Cum? Chiar suntem amenințați cu lichidarea?

— De, eu știu? Mi se pare că ne-am cam încurcat... Așa sunt afacerile... a ieșit rău. Dacă ieșea bine... nu era bine?

— Cum asta: "dacă ieșea bine... nu era bine"?

— Așa, cum îți spun... ia cetește drăcia asta, că n-am ochelarii la mine, și-mi întinse o hârtie adusă de servitor.

— Societatea tramvaielor ne întreabă dacă-i putem livra, în termen de doua săptămâni, o tonă de nituri de arama și două tone de sârma. Și am așteptat întrebător. Ei, ce zici?

— Cum: ce zic? De unde să știu eu?

[…] — Domnule Gheorghidiu, îți fac o mărturisire, dar te rog sa nu o spui la nimeni. Habar n-am de uzina, de durboren, de stosmașine, cum le mai spune... În viața mea n-am...

Eram uluit.

— Cum, în viața dumitale...? Ce vrei sa spui? Păi n-ai avut o fabrică de clopote? Cum ți-ai câștigat averea?

A zâmbit larg si obosit parcă de digestie, jucându-se, așa, cu tamponul de pe masa.

— N-am avut nici o fabrică... Am avut o prăvălie de obiecte bisericești în piața mare... Asta-i tot ce am avut.

Mi se pare de necrezut.

— Și atunci, de ce ai luat uzina asta...?

— De ce să n-o iau? Nu-i o afacere?

— Dar dacă nu te pricepi?

— Ei asta-i, dacă nu mă pricep. Dar n-am avut și fabrică de săpun, n-am și acum tipografie, de tipăresc cărți, n-am cumpărat și cincizeci de vagoane de pește sărat, la Galați? Parcă la alea m-am priceput? Așa-s afacerile... unele ies... altele nu ies. Dar bilet de loterie trebuie să iei. Și-a pus, caci acum asta îi devenise tic, iar, ochelarii negri. Ei, dacă nu pleca inginerul, nu proprietarul... așa-i că mergea?

Nu pot să-mi adun mințile...

— Dar bine, domnule, dacă nu te pricepi? Mă miram încă... știam însă că într-adevăr, între altele, e și, așa gros, directorul unui institut de editura.

Si-a scos, cu un gest suspendat o clipa, ochelarii negri și, puțin enervat:

— Ești un copil, nu te supăra, domnule Gheorghidiu, că ți-o spun. Ce înseamnă aia, să te pricepi? Cine poate sa prevadă totul...? Cine putea sa prevadă că Germania va opri arama, chiar când făceam noi transportul? Daca mai întârzia ordinul o zi, cinci milioane câștigam la comanda noastră. Așa... Daca oprirea venea a doua zi, putea sa se închidă de zece ori uzina, ca noi vindeam arama... Negustorul care face socoteli și prevederi nu-i negustor, căci nimeni nu poate prevedea totul. Și daca nu prevezi totul, e tot degeaba. Mergi la poștă, nu socoti pașii, mergi... Asta-i ca la curse. Parca acolo cunosc caii? Că nu le pot pronunța uneori nici numele... Joc așa la întâmplare și câștig... pe când cei care pretind că se pricep, vorba vine, pierd.

Intra, cu șapca în mâna, un contramaistru.

— Domnule... (și nu știa ce titlu să-i dea), s-a oprit frezmașina.

Lumânararu deveni grav si sever:

— Cum s-a oprit?

— Nu știu ce are... trebuie să...

— Cum s-a oprit, domnule...? Ce păziți acolo? Vă pricepeți și voi ca niște cizmari. Irimescu a văzut-o?

— Domnul inginer e plecat în oraș... nu știu.

— Bravo, domnule, bine stăm... va sa zică s-a oprit durboru si domnu inginer se plimba în oraș?

— Nu durboru, domnu... frezmașina.

— A, frezmașina - și îngânându-se - frezmașina, bravo! O să vă dau pe toți afara, ca nu sunteți buni de nimic. Va să zică eu trebuie sa mă ocup și de fleacurile astea... că n-am altceva de făcut? Sa amendezi oamenii de la mașină cu leafă pe-o zi. Hai, pleacă. Și, bondoc, a luat un aer napoleonian.

— Domnule...

— Hai, fugi de aici, am terminat.

Si după ce a ieșit contramaistrul, bonom:

— Ai văzut? Mă baga pe mine în chestii de astea? De unde vrei să mă pricep eu?

Eram uluit, ca în fața unui scamator rar.

— Pai atunci de ce ai amendat pe lucrători...?

— Cum, de ce? Ca sa aibă grija... las' că amenda nu strică niciodată... sunt mai cu grijă. Să se știe ca sunt stăpân aici.

Mi-e imposibil să-mi pot reveni.

— Dar e nedrept, domnule Vasilescu, sa amendezi niște oameni care poate nici nu sunt vinovați.

— Domnule Gheorghidiu, nu mă învăța dumneata pe mine. Românul trebuie să creadă totdeauna ca e vinovat... numai așa are grija.

Abia târziu, poate peste un an, am aflat, în împrejurări pe care n-am locul să le povestesc aci că Tănase Vasilescu Lumânararu, om de douăzeci de ori milionar în aur, nu știa carte, nu știa decât să semneze... și că boala de ochi era numai un truc, ca să ascundă aceasta infirmitate intelectuală. Atunci am înțeles de ce e nelipsit de lângă el secretarul, și de ce omul acesta se mișca, în lumea afacerilor, atât de greu, jucând comedia cu o abilitate aproape genială, ca să înșele absolut pe toată lumea.”

(Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război).