Thales a căzut într-o fîntînă pentru că era prea atent la stele. Omul de astăzi nu are însă cum să cadă într-o fîntînă. Nu pentru că astăzi nu mai există fîntîni și nici pentru că ignoră cerul, ci pentru că se consideră mai presus de stele. Omul de astăzi nu este retras într-o peșteră digitală sau consumeristă, cum susține Joseph Pearce (https://contramundum.ro/2023/06/14/omul-din-pestera-si-tanarul-de-azi/), ci se bucură de cerul din sine însuși.
Desprinderea de înțelegerea creștină a realității nu a fost realizată în România doar de mass-media și rețelele de socializare, de consumerism și în nici un caz de stat, cum tot propun influensării ortodocși în efortul lor de a ascunde adevărații autori ai înstrăinării noastre (https://r3media.ro/virgiliu-gheorghe-statul-nu-este-sfant-impunere-romanii-post-pandemie/), ci în primul rînd de elita intelectuală ortodoxă, care a subminat constant înțelegerea creștină în timp ce a oferit o alternativă umanistă aparent creștină. Această alternativă a redefinit împlinirea creștină a omului (realizată prin unirea lui cu Dumnezeu), încurajînd în schimb împlinirea umanistă a omului prin descoperirea „dumnezeului” din om.
Cînd omul căzut spune că vrea să vadă, el subînțelege că vrea să se vadă. Să se vadă adică în măreția lui, în superioritatea lui, în slava lui. Potrivit învățăturii creștine, această atitudine reprezintă de fapt o stare de gravă orbire spirituală. Din perspectivă creștină, omul se naște orb, fiind orbit de sine însuși. Ne naștem cu o vedere coruptă care ne corupe înțelegerea realității. Vederea restaurată de Hristos ne face să vedem cu adevărat, ceea ce înseamnă că ne permite să ne vedem, să ne recunoaștem orbirea, adică păcatul, și totodată să-l vedem pe Dumnezeu. După cum spune Sf. Isaac Sirul,
„Cel ce-și simte păcatele lui e mai bun decît cel ce scoală morții prin rugăciunea lui, cînd locuiește în mijlocul multora. Cel ce suspină un ceas pentru sufletul său e mai bun decît cel ce folosește lumii întregi prin gîndirea lui. Cel ce s-a învrednicit să se vadă pe sine e mai bun decît cel ce s-a învrednicit să vadă pe îngeri. Căci cel din urmă comunică prin ochii trupești, dar cel dintîi prin cei ai sufletului.” Sf. Isaac Sirul, „Cuvinte despre nevoință”, Cuvîntul 34, Filocalia, vol.10, EIBMBOR, 1981, p. 194).
În lumea românească, însă, ortodoxia este folosită, prin complicitatea liderilor ortodocși, ca o metodă de a vedea îngeri și îngerași. Faptul că această întrebuințare a ortodoxiei are un efect opus, care favorizează mai degrabă orbirea vanitoasă a populației, este fie ignorat, fie este explicat de influensării de serviciu prin cauze exterioare ortodoxiei. Populația este împiedicată în felul acesta să-și perceapă atît orbirea, cît și cauzele ei. În realitate, credincioșii au devenit convinși că ei nu contează cîtă vreme nu sunt decît oameni, bărbați și femei, creștini, români. Tot ceea ce timp de două mii de ani a fost primit ca dar de la Dumnezeu a fost transformat în ultimii treizeci de ani în tot atîtea piedici în calea eliberării noastre spirituale de vechea înțelegere creștină a realității. Solul spiritual fertil a fost denunțat ca un suport existențial nedemn de noua specie a ființelor superioare. Dilemele introduse în lumea credinței cu ajutorul complicilor din sistemul bisericesc ne-au făcut să credem că putem începe să însemnăm ceva doar în măsura în care ne propunem să ne depășim determinările îndrumătoare, depășind identitatea sexuală în numele identității asexuate îngerești, identitatea națională în numele cetățeniei împărăției cerești, creștinismul ortodox în numele unității transcendente a religiilor și omul din noi în numele dumnezeului din noi.
