Dacă nebunul este încredințat „în inima lui” că Dumnezeu nu există (Psalmi 13, 1), înșelatul este cel care crede într-un fals dumnezeu (Marcu 13, 22). Întrucît necredința presupune un efort considerabil de anulare a rațiunii inimii, nebunia nu reușește să se răspîndească în societate, spre deosebire de înșelare, care favorizează lucrarea „pilduitorilor semănători” (https://doxologia.ro/pilduitorul-andrei-plesu-restaurarea-parabolei) pe fondul discernămîntului nematurizat al credincioșilor.
Cînd popoarele erau creștine, înșelarea era individuală și izolată. Odată cu slăbirea discernămîntului, înșelarea începe să devină colectivă, în timp ce credința ajunge să fie izolată și individuală: „Și către sfîrșitul miilor de ani, satana va fi dezlegat din închisoarea lui, și va ieși să amăgească neamurile, care sunt în cele patru unghiuri ale pămîntului, pe Gog și pe Magog, și să le adune la război.” (Apocalipsa 20, 7-8)
