[…] Vreau să fac trei observații despre acest mister al Bisericii. În primul rînd, mersul Bisericii prin istorie a fost, cred, prefigurat de marșul israeliților prin deșert. Acest lucru este descris în cartea Numeri, a patra carte a Pentateuhului. Marșul lui Israel prin deșert. […] Ei nu au mărșăluit ca o mare gloată; au defilat în rîndurile determinate de poziția fiecăruia. Fiecare dintre cele douăsprezece triburi avea propriul loc în marș. Cel puțin din momentul în care părăsesc Sinaiulni ni se spune cum mărșăluiesc. Întîlnim descrierea pelerinajului în cartea Numerilor.
Acest marș al poporului lui Dumnezeu prin deșert indică structura pelerinajului poporului lui Dumnezeu de-a lungul veacurilor. Israelul nu a mărșăluit prin deșert ca o mulțime, ca o mulțime mare. Au mărșăluit în rînduri, fiecare trib avînd locul său specific în procesiune. Chiar în centrul procesiunii, leviții purtau cortul, iar înăuntru, în interiorul cortului, alți leviți purtau Chivotul Legămîntului. Acum, este foarte important că în centrul marșului este prezența lui Dumnezeu. Și tabernacolul este înconjurat pe toate cele patru laturi de cele douăsprezece părți ale lui Israel, fiecare în locul său specific.
Este un marș ordonat. Biserica nu este doar o grămadă de indivizi care se întîmplă să creadă în Evanghelie. Nu, Biserica nu este compusă din indivizi. Biserica are o viață în care fiecare își găsește locul. În ceea ce privește viața Bisericii, această structură a marșului străvechi al Israelului indică faptul că toate aspectele ei sunt centrate pe prezența lui Dumnezeu în mijlocul ei. Prezența lui Dumnezeu este miezul și centrul Bisericii, concentrarea apărată a ființei ei.
Oamenii m-au întrebat adesea de-a lungul anilor: „Este cutare lucru esențial pentru credință?” sau dacă este ceea ce ei numesc adiaphora: ceva ce s-ar putea să o ai sau nu. Ce au ei în minte de obicei este: „Cît de puțin pot să cred și totuși să ajung în rai?” Asta înseamnă de obicei: hai să reducem credința la minimum. „Cît de puțin am nevoie să cred, cît de puțin pot să fac pentru a intra în rai? Sunt acele zile de post cu adevărat necesare? Sunt acele zile de sărbătoare cu adevărat necesare? Sunt acești episcopi cu adevărat necesari sau pur și simplu sunt acolo pentru că este un lucru frumos să ai episcopi?”
Singurul lucru care este esențial este prezența lui Dumnezeu! Dar această prezență a lui Dumnezeu nu va fi acolo fără protecție. Trebuie să existe o structură, iar noi am moștenit-o. De unde am moștenit acea structură? În mod radical, am moștenit-o de la apostoli. Centrul viu al Bisericii este alcătuit din tainele dumnezeiești. Evanghelia, care este mereu atacată, Evanghelia este... Evanghelia pur și simplu nu se poate apăra singură. În centrul Bisericii se află credința mărturisită și nealterată, dăruită odinioară sfinților. Integritatea sacramentelor: nu umblăm niciodată la integritatea sacramentelor, nu ne putem juca cu așa ceva. Canonul Scripturilor. Puritatea neprețuită a Tradiției prin care se definește Biserica.
Iubiți credincioși, Biserica trăiește din acel nucleu prețios care trebuie păzit cu orice preț, pentru că dacă acel centru viu și dătător de viață nu ține, noi nu mai suntem poporul lui Dumnezeu; suntem doar o gloată. S-ar putea să rămînă niște creștini. Cînd Marco Polo a ajuns în China, a găsit creștini. Creștinii pe care i-a găsit erau descendenți ai nestorienilor. El știa că sunt creștini, ei spuneau că sunt creștini, dar tot ce știau ei – tot ce știau despre credință – tot ce știau ei era să facă semnul crucii cu degetul deasupra mîncării înainte să o mănînce – atît știau ei! Erau creștini, dar Biserica dispăruse.
Astăzi Sfîntul Pavel dă Bisericii acel avertisment, că acești lupi se vor ridica din interiorul nostru și vor devora turma. Pavel nu vorbește despre oamenii din afară, despre atacuri din afara Bisericii. Cea mai mare amenințare la adresa Bisericii Ortodoxe în acest moment are de-a face cu episcopii! Nu mă voi obosi să-i identific nominal, voi spune doar atît: nu sunt antiohieni! Biserica va fi amenințată din interior, din interiorul slujirii. De aceea este important să nu schimbăm nimic, în afară poate de becuri!
Vedeți, dacă schimbăm lucrurile – eu zic că nu schimbăm nimic: evident, putem muta corul în spatele bisericii; sunt unele lucruri care nu provin din tradiţia apostolică. Apostolii ne-au lăsat o anumită flexibilitate. Dar suntem extrem de atenți. Nu lăsăm nici o muzică seculară să intre în Biserică. Nu lăsăm să se întîmple asta; pentru că acum, în creștinismul american, în general, muzica seculară domină absolut slujbele.
[…] Acum sunt de acord că, dacă facem asta, s-ar putea să avem „succes” pentru un timp, în unele privințe. Dacă abandonăm, de exemplu, anumite părți ale cultului moștenit pentru a face închinarea mai accesibilă contemporanilor noștri, este posibil ca popularitatea noastră să crească inițial, deoarece luăm contact cu aspirațiile religioase ale lumii din jurul nostru – dar vom fi trădat credința. Această experiență a „succesului” este foarte suspectă, înșelătoare și chiar periculoasă. La vremea potrivită, vom afla că am trădat identitatea Domnului permițînd lumii să schimbe Biserica, în timp ce vocația Bisericii este să schimbe lumea.
Este imposibil ca poporul lui Dumnezeu să schimbe lumea renunțînd la propria sa identitate. Biserica din acest motiv trebuie să se miște încet; trebuie să se miște încet. Biserica trebuie să se miște în mod deliberat. Deciziile în Biserică ar trebui să dureze mult, mult timp pînă să fie luate. Biserica este instinctiv precaută, atentă să nu-și piardă centrul care o identifică.
De aceea avem reguli atît de stricte, chiar și cu privire la modul în care facem icoane. Există o varietate de stiluri în Biserica iconografiei, dar există limite, iar limitele sunt determinate de canoane. Am observat... Am găsit asta cînd am început propria noastră academie de icoane în urmă cu cîțiva ani. Trebuia să fim foarte atenți cine preda iconografie în această academie. Îmi amintesc cînd ne-am întîlnit pentru prima dată la școala de iconografie din Wisconsin. Veneau acolo oameni care credeau că Maria Magdalena ar trebui să fie reprezentată cu o pălărie frumoasă. De ce? Ei bine, oamenii din zilele noastre nu se pot identifica cu... Dacă arăți așa, [precum personajele din icoanele tradiționale] – adică, cine se va identifica cu asta? Așa că haideți să o facem un pic mai modernă; hai să o schimbăm. Cu alte cuvinte, haideți să îndeplinim așteptările lumii.
Este probabil că Biserica Ortodoxă va fi întotdeauna puțin în urmă față de vremuri. Hmm, aproximativ cu o mie de ani. Cam pe-acolo. Cred că acesta este un preț foarte mic pentru integritatea și menținerea identității noastre. Nu ne vom vinde, ca Esau, dreptul întîiului născut.
În al doilea rînd, gîndirea creștină trebuie să vină din centru, nu de la periferia Bisericii. Nu vom sluji bine credința dacă permitem ca definirea Bisericii să vină din afară. Uneori, lumea pur și simplu nu va înțelege. Dar asta e problema lumii. Vom face tot ce putem pentru a face lumea să înțeleagă, dar aici se află pericolul. Vedeți, apărarea credinței, care face parte din proclamarea credinței, se numește apologetică, nu? Apologia; se numește apologetică. V-am vorbit uneori despre convingerea mea că apologetica este partea cea mai periculoasă a gîndirii creștine. Motivul este simplu: apologetica este disciplina de a face Evanghelia accesibilă înțelegerii lumii.
Vedeți, pentru a înțelege cu adevărat cine este Hristos, trebuie să fiți deja în Hristos. Toate chestia este să ajungi acolo. Această disciplină, apologetica, este un aspect necesar, important al evanghelizării. [Dar] sunt unii care se gîndesc că vom aduce oameni la Hristos dacă îi aducem la Biserică, și aducîndu-i, vor avea și ei o experiență artistică a închinării Bisericii, vom avea o experiență socială bună făcîndu-și prieteni în cadrul Bisericii și, într-un fel sau altul, îi vom aduce în Biserică. Dar singura cale de a intra în Biserica Creștină este convertirea, schimbarea totală a inimii. Asta e singura cale de intrare.
Aceasta se poate realiza treptat, dar să ne așteptăm ca cineva care nu este convertit să vină în casa lui Dumnezeu și să aibă cea mai aproximativă idee despre ceea ce se întîmplă, înseamnă să ne păcălim singuri. Așa că există pericolul ca eforturile noastre de a face Evanghelia mai accesibilă pentru necredincioși să poată, chiar dacă doar din neatenție, să modifice o dimensiune importantă și esențială a Evangheliei.
Permiteți-mi să vă dau ceea ce cred că este un exemplu destul de ușor de înțeles. Lumii moderne, influențată de așteptările științelor fizice, îi plac coerența logică, precizia și simetria. Asta ai în știință. Dacă nu aveți coerență și simetrie, este foarte probabil că podul pe care îl construiți se va prăbuși; transmisia pe care o ai în mașină nu va funcționa. Dar, vedeți, asta este pur și simplu o prejudecată [bias] științifică. Permiteți-mi să mai spun asta încă o dată: este pur și simplu o părtinire științifică. Doar pentru că funcționează în știință, presupunem că acesta este idealul.
De fapt, unele dintre cele mai semnificative forme ale lumii nu sunt simetrice. Nu totul ar trebui să fie simetric. A văzut cineva vreodată un nor simetric? A văzut cineva vreodată o cheie simetrică? Nu, nu funcționează. A văzut cineva vreodată un sonet simetric? Ați citit vreodată un sonet simetric? Nu există așa ceva. Un sonet este compus dintr-o octavă și un sextet, nu din două seturi de șapte versuri. Vitalitatea unui sonet depinde în mare măsură de tensiunea dintre două părți inegale: o strofă de opt versuri și una de șase.
[…] Vitalitatea sonetului depinde în mare măsură de tensiunea dintre părțile inegale. O mare parte din viață este așa. Asta nu este ceva științific. Un chimist nu ar fi făcut asta niciodată.
[...] Vitalitatea unui sonet, precum și acuratețea unei chei, sunt legate de această asimetrie a compoziției sale. Veți observa că aproape totul în Biserică este asimetric. Aproape totul în Biserică este asimetric! Vitalitatea de care ne bucurăm în sonete sperăm să o găsim și în simfonii și apusuri. Nu sunt simetrice. Astfel, în Biserică, avem un Tată veșnic; nu avem o Mamă eternă. Vă puteți imagina cît de mult este deranjată lumea de chestia asta? Aveți idee?
[...] Pe vremea cînd predam istoria religiilor la facultate – înainte să vin aici, predam această materie într-un colegiu exclusiv pentru femei. A fost cu adevărat o experiență, pentru că în cele din urmă a trebuit să predau creștinismul. A fost în regulă cît timp am vorbit despre budism, hinduism și lucruri de genul ăsta, dar cînd am ajuns la iudaism și credința creștină, a trebuit pur și simplu să le spun: „Dacă este să fim sinceri, iudaismul și Evanghelia sunt radical patriarhale.” Radical! Lucrul ăsta nici măcar nu poate fi contestat. Dacă este pus în discuție, nu mai ai iudaism; nu mai ai creștinism. Este în esență patriarhal. Vedeți, patriarhatul este ceva asimetric, dar este absolut esențial pentru credința creștină.
Acest fapt în sine face ca lumea modernă să turbeze. Articol cu articol, Crezul Niceean demonstrează o asimetrie vitală ca parte a dinamismului. Ceva din Crez este întotdeauna dezechilibrat, pentru că menține emoția. Și, practic, fiecare erezie majoră condamnată de Biserică și-a luat naștere dintr-o căutare a simetriei, în efortul de a face Evanghelia accesibilă necredincioșilor. Pentru a reveni la imaginea metaforei noastre, această activitate este îndreptată către lumea din afara Bisericii și prezintă pericolul constant de a pune în pericol miezul tainelor dumnezeiești.
În al treilea rînd și în cele din urmă, preaiubiți creștini, ceea ce este adevărat despre poporul lui Dumnezeu, în ansamblu, este adevărat și pentru fiecare credincios. Fiecare credincios trebuie să păstreze inviolabil în centrul său acel miez al ființei sale în care se află în comuniune cu Dumnezeu. Noi, credincioșii, trebuie să trăim din acel centru, acel miez din interiorul nostru, unde Îl cunoaștem pe Dumnezeu, ne încredem în Dumnezeu și trăim sub privirea lui Dumnezeu. Nu trebuie să ne permitem să fim abătuți de la această atenție de vreo influență exterioară. De aceea, este imperativ să nu ne angajăm în nici o activitate, chiar și activitate intelectuală și imaginativă, care ar pune în pericol acel centru spiritual. Acesta este locul din care lucrăm; cînd lucrăm în lume, lucrăm din acel interior. Acesta este locul din care studiem; acesta este locul din care ne bucurăm de viață.
Nimic nu trebuie să pună în pericol acel centru vital. Credinciosul trebuie să mențină flacăra care arde înaintea lui Dumnezeu în cortul inimii sale. El trebuie să se asigure că un nucleu interior de leviți – asigurați-vă că aveți o mulțime de leviți în voi – un nucleu de leviți veghează asupra centrului viu al ființei voastre. Amin.
(Textul reprezintă o parte din predica ținută de părintele Patrick H. Reardon la 13 iunie 2019. Textul integral al predicii, precum și înregistrarea audio la https://www.ancientfaith.com/podcasts/allsaints/the_living_center1. Traducere de Gh. Fedorovici)
