„... veți lua putere, venind Duhul Sfînt peste voi, şi Îmi veți fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi pînă la marginea pămîntului.”
(Fapte 1, 8)
Hristos îi poate vindeca pe oameni, făcîndu-i să vadă, doar în măsura în care aceștia sunt dispuși să recunoască că nu văd sau cel puțin să admită că doar se prefac că nu văd. Pentru că de regulă oamenii văd cum stau lucrurile și doar se prefac că nu văd (Ioan 9, 39-41); ei nu trăiesc în întuneric pentru că nu au aflat lumina, ci pentru că preferă întunericul luminii (Ioan 3, 19). Este unul dintre lucrurile importante pe care le recunoaștem la spovedanie. Și putem recunoaște acest lucru și pentru că Biserica ne previne prin preot nu doar că Dumnezeu ne știe păcatul, ci și că suntem tentați să-l ascundem, prefăcîndu-ne că nu-l vedem.
Ca față a Tatălui, Hristos îi pune în fața lui Dumnezeu și cei care cred, și pe cei care nu cred, pe cei care se prefac că cred și pe cei care se prefac că nu cred. Păcătuim în primul rînd atunci cînd credem că Dumnezeu nu este de față, deși reușim să păcătuim poate chiar mai grav atunci cînd îndrăznim să-l facem pe Dumnezeu părtaș la păcatul nostru. Spovedania restaurează fața omului, reașezîndu-l în fața lui Dumnezeu. Prin spovedanie mărturisim că nu ne vom mai îndepărta de la fața lui Dumnezeu și ne împărtășim pentru ca Hristos să fie de față în noi. Spovedania ne re-dăruiește calitatea de martori credincioși, pierdută prin păcat. Păcatul ne transformă în martori mincinoși, care mărturisesc absența lui Dumnezeu din lume.
Dacă am trăi cu conștiința permanentă că „Hristos stă nevăzut” nu doar în taina spovedaniei, ci în fiecare clipă, poate că taina spovedaniei nu ar fi doar un moment de ridicare din păcat, ci mai ales o cercetare mai apropiată a feței noastre în fața Lui. Dar pentru că în realitate suntem absenți din fața Lui, spovedania reinstaurează prezența noastră readucîndu-ne în prezența Lui.
Însă tendința noastră de fugă de la fața lui Dumnezeu nu este singura cauză care ne favorizează absența: Biserica însăși se poartă în special prin ierarhi ca și cum nu ar vedea că ne purtăm ca și cum nu am vedea. Această „pogorămînt” este reciproc interesat, credincioșii fiind cumva obligați să răspundă cu o înțelegere simetrică față de absențele grave ale ierarhiei, astfel încît prin contribuția înțelegătoare a tuturor aparențele sunt salvate încă o dată. Probabil că aceasta este una dintre condițiile esențiale realizării noii unități a Bisericii.
Dar reducerea integrității mărturiei la o condiție a validității sacramentale riscă să compromită Taina însăși. Sensul Tainei nu este doar acela de a asigura integritatea vieții bisericești a credinciosului, ci de a restaura întreaga lui viață. O viață restaurată este o viață care mărturisește prezența lui Hristos în toate situațiile vieții, nu doar în cele liturgice. Dacă normalitatea este o situație de excepție, atunci nu mai este normală. Dacă Hristos este prezent doar în timpul slujbelor, atunci aceste slujbe nu sunt decît niște ritualuri magice. Iar dacă Hristos este prezent în permanență, de ce ierarhia ortodoxă se poartă ca și cum Hristos ar avea nevoie să fie chemat de bătaia clopotelor? Prin reducerea prezenței lui Hristos la momentul liturgic este limitată nu doar prezența Lui, ci și prezența noastră, care începe și se încheie odată cu slujba.
Acest fapt explică în mare măsură comportamentul clerului superior ortodox, care se preface că nu vede și în același timp lasă impresia că știe și vede totul. Iar la finalul unei situații tulburi, în cursul căreia BOR a fost reprezentată de un personaj ale cărui intervenții s-au dovedit străine nu doar de cugetul ortodoxiei românești, ci pînă și de bunul simț, este împrăștiată asigurarea că Biserica a avut totul sub control și că tăcerea s-a dovedit încă o dată a fi de aur. Nici la Gandhi nu am putea întîlni forme atît de extreme ale rezistenței pasive precum în ortodoxia românească din perioada patriarhatului PF Daniel.
Dar rugăciunea nu este destinată transformării creștinilor în non-combatanți. Creștinii nu trebuie să trăiască doar cu conștiința prezenței permanente a lui Hristos, ci și conștiința naturii lor de hristoși după har. Dacă nu avem conștiința prezenței lui Hristos și în lume, și în viețile noastre, vom pierde și conștiința prezenței Lui în Biserică. Dacă ne prefacem că nu-l vedem pe Hristos în lume, vom ajunge doar să ne prefacem că-L vedem în Biserică, iar credința noastră va fi la fel de fățarnică precum cea a fariseilor și saducheilor. Însă așa cum preotul este un martor al lui Hristos în taina spovedaniei, toți creștinii sunt chemați să fie martori credincioși ai lui Hristos în lume, în Biserică și în orice clipă a vieții lor.
