Planul Valev, cu îmbunătăţiri

Povesteşte Dan Ciachir:

„Lansat de Hrusciov prin glasul unui economist sovietic, Valev, proiectul acesta de „integrare“ suprastatala atenta la suveranitatea nationala a tarilor din Tratatul de la Varsovia. Potrivit Planului Valev, Romania ar fi devenit parte dintr-o regiune transnationala formata impreuna cu Bulgaria si Republica Sovietica Socialista Ucraina. La inceputul anului 1964 s-a dat un raspuns transant acestei perspective in „Viata economica“, numarul respectiv fiind citit ca un bestseller si trecut din mana in mana. Autorul articolului, un remarcabil specialist, fost legionar, demonta esafodajul colegului sau sovietic, respingandu-l. Cu cateva luni inainte, liderul est-german Walter Ulbricht, sosit la o consfatuire la Bucuresti, spusese ca muncitorul din tara sa este unul superior si trebuie hranit, ingrijit si imbracat mai bine decat cel din alte tari „socialiste“. Afirmatia lui Ulbricht era tot un reflex al acelui proiect care ii harazea Romaniei profilarea pe agricultura, iar Bulgariei pe zarzavaturi. Apoi nu s-a mai pomenit nimic despre Planul Valev.” (http://www.agentia.org/monden/Derusificarea-si-dezghetul-perioada-Gheorghe-Gheorghiu-Dej-1010.html)

Poate că nu s-a mai pomenit nimic despre Planul Valev în forma lui iniţială pentru că între timp agricultura a căpătat, pe lîngă miza economică, una strategică. Prin urmare, Planul Valev s-ar putea regăsi oricînd ca anexă a unui tratat Molotov-Ribbentrop actualizat, în care românilor, ca tip antropologic inferior, să le fie rezervat un rol chiar mai modest: acela de îngrijitori ai imensului bazin de cianură în care România urmează să fie transformată.

În preajma alegerilor prezidenţiale din 2009, notam că aveam de ales între două tipuri de putere politică: una pustiitoare, a PSD-ului, şi o alta otrăvitoare, a PDL-ului (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2009/11/electorale-ii.html).

Cu cîteva ore în urmă, preşedintele Traian Băsescu a declarat că a susţinut dintotdeauna proiectul de la Roşia Montana: http://www.cotidianul.ro/basescu-romania-are-nevoie-de-proiectul-rosia-montana-155105/

Minunata, vechea lume nouă

Lumea nouă este minunată nu pentru că este nouă ci pentru că, fiind atît de veche, reuşeşte să pară atît de nouă. Căci lumea nouă nu este de fapt nouă deloc. Este cît se poate de veche: a fost inaugurată încă de la Cădere. „Noutatea” este doar un tertip menit să-i ascundă vechimea şi, mai ales, originea. Îi poţi deduce vechimea tocmai din insistenţa cu care noutăţile sînt promise şi din urgenţa cu care ele sînt realizate.

Că aceste noutăţi au de fiecare dată ceva din vertijul Căderii, e prin urmare ceva firesc. Întrucît Biserica este martorul acestei vechimi şi al acestei căderi, este firesc şi ca ea să fie neîncetat îmbrîncită în acest gol. Nefiresc e atunci cînd, în loc să se ţină de cerul nou şi de pămîntul nou a căror anticipare este, Biserica se lasă îmbrîncită.

Astfel, dacă pentru o instituţie precum Poşta Română poate să nu conteze ce fel de lume deschide o carte, [1] pentru Biserică ar trebui să conteze. Aşa cum ar trebui să conteze şi imaginea publicitară care însoţeşte sloganul, imagine care a apărut în fiecare număr din Ziarul Lumina pe toată durata campaniei [2]:

Dacă o imagine face cît o mie de cuvinte, cum spune vorba englezească, atunci s-ar putea ca, în relaţie cu anumite imagini, cuvintele, deci şi cărţile, să fie de prisos. [3] Sigur, probabil că mesajul urmărit de realizatorii campaniei a fost acela de a arăta că un copil care citeşte poate fi şi isteţ, şi frumos, şi ştrengar. Fetiţa din afişul publicat de Ziarul Lumina arată aşa, fără îndoială. Dar tot isteaţă, frumoasă şi ştrengară arată şi fetiţa, în vîrstă de zece ani, prezentată recent în paginile revistei Vogue [4]:

Sigur că este o diferenţă de atitudine între cele două fetiţe. Diferenţă determinată în bună parte şi de volumul de machiaj. De aceea, diferenţa dintre ele nu este una esenţială: ea nu face decît să reflecte diferenţa, sau asemănarea, dintre Biserică şi lume. Atunci cînd prezenţa în lume a Bisericii încetează să mai fie esenţial diferită de prezenţa lumii în Biserică, trebuie să încetăm să mai folosim cuvîntul „prezenţă”. Nu mai este vorba decît de moduri mai mult sau mai puţin reuşite de a fi în vogă.

 NOTE:

[1] „O carte deschide o lume nouă”, este sloganul campaniei de donare de cărţi pentru şcolile de la ţară, campanie organizată de Poşta Română

[2] “Colecta de cărţi organizată de Poşta Română se desfăşoară în colaborare cu Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi are ca partener media şi "Ziarul Lumina".” http://www.ziarullumina.ro/articole;1684;1;58830;0;O-carte-deschide-o-lume-noua.html

[3] Şi mai ales articole precum „Îmbrăcămintea fetelor, între decenţă şi feminitate” (http://www.ziarullumina.ro/articole;1684;1;60788;0;Imbracamintea-fetelor-intre-decenta-si-feminitate.html), unde autoarea observa pe bună dreptate că „premisele decenţei se seamănă din copilărie”, notînd că este foarte greu („aproape imposibil”) ca părinţii să mai poată corecta comportamentele urîte odată ce copilul a intrat în adolescenţă.

[4] Pentru detalii, vezi  http://uk.lifestyle.yahoo.com/parents-fury-at-10-year-old-supermodel.html 

Elita Trololo

Orice încercare de precizare a termenilor într-o cultură sofistă este un scandal. [1] A dovedit-o poate cel mai bine confruntarea de anul trecut dintre Gabriel Liiceanu şi Herta Müller. [2] Ce a deranjat iniţial a fost, cum se ştie, insistenţa scriitoarei asupra sensului propriu al cuvintelor, respectiv asupra termenului „disident”: disidentul este o persoană care spune „nu” minciunii, nu una care nu spune nimic. Eschiva faţă de minciună nu este totuna cu afirmarea adevărului; mai degrabă, eschiva faţă de minciună poate coincide cu eschiva faţă de adevăr. Omul care „nu şi-a murdărit cuvintele” (G. Liiceanu) nu este neapărat un disident, un om „separat/desprins de” (cf. sensul etimologic al termenului), dar poate fi un „Mitläufer” (adică cineva care, potrivit Hertei Müller, „merge pe neobservate ca să nu aibă probleme“).

Cred însă că disconfortul produs în primă instanţă de vigilenţa cu care Herta Müller stăruia asupra sensurilor cuvintelor a fost înlocuit apoi de o nelinişte fundamentală: fiindcă de-abia ceva mai tîrziu a înţeles elita (şi asta ar explica poate condamnările ulterioare [3] prin care scriitoarea era practic expulzată din ţară pentru a doua oară) că miza discuţiei nu a constituit-o sensul unor cuvinte, ci sensul culturii însăşi. În seara zilei de 27 septembrie, pe scena Ateneului s-au confruntat două sensuri ale culturii: cultura ca formă de salvare de sine prin cultivarea ideii şi cultura ca rostire a adevărului.

Herta Müller nu se consideră un disident, ci un om care a vrut să trăiască normal. Spre deosebire de cei care considerau că puteau ajunge la mal curaţi scriind cărţi curate, Herta Müller ne spune că nu poţi trăi normal într-un loc unde normalitatea este vînată. Nu poţi trăi curat într-o hazna, nu poţi trăi curat cînd cel de lîngă tine este „tratat ca ultimul căcat”. Decît vorbind despre oamenii vînaţi şi despre cei care îi vînează.

Copiilor de grădiniţă care intonau imnul comunist la începerea programului, Herta Herta Müller nu le putea spune nimic. Putea doar să nu cînte împreună cu ei, iar apoi să-i înveţe alte cîntece. Dacă Herta Müller este singură astăzi, nu este pentru că acesta este preţul celebrităţii şi nici pentru că trăieşte într-un trecut/prezent al ei, cum considera cineva, [4] ci pentru că românii de astăzi sînt în continuare manevraţi precum acei copii de grădiniţă. Pentru că nici astăzi Herta Müller nu poate cînta imnul. [5]

Ce-i drept, nici elita nu-l cîntă. Nu l-a cîntat niciodată. Precum în videoclipul de mai jos, [6] elita fredonează doar melodia. Muzica, ea trebuie salvată.  

     

NOTE:

[1] Acesta este doar unul dintre motivele pentru care un război cultural este cu neputinţă în România.

[2] http://www.dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptaminii/articol/limba-celor-care-nu-scriu-timpita-patrie

http://www.dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptaminii/articol/fi-preferat-sa-nu-scriu-niciodata-un-cuvint

http://www.dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptaminii/articol/scriu-nu-pricep

http://www.dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptaminii/articol/mai-intii-se-cinta-imnul-tovarasa

[3] http://www.scribd.com/doc/39753418/Liiceanu-Despre-Herta-Muller;

 http://mihailneamtu.ro/?p=4176 ;

http://www.observatorcultural.ro/index.html/articles|details?articleID=24356&pageID=1

Maeştrii sofişti preveniseră de altfel în legătură cu „dimensiunea socratică”, „sacrificială” a „modului în care Herta Müller îşi trăieşte mesajul”: http://arhiva.dilemaveche.ro/index.php?nr=306&cmd=articol&id=12121

[4] http://www.dilemaveche.ro/sectiune/carte/articol/singuratatea-hertei-muller

[5] “La un moment dat am lucrat la o grădiniţă. Copiii erau obligaţi să cînte imnul naţional, iar imnul era tot mai lung. Cu cît era ţara mai prăpădită, se mai adăuga cîte o strofă. Şi eu, care nu fusesem un timp îndelungat în temă – căci ajunsesem la grădiniţă după o perioadă de şomaj – crezusem că la grădiniţă e mai bine: acolo sînt copii mai mici, poţi să faci nişte lucruri, autorităţile te lasă în pace... Dar era la fel de rău. S-a cîntat imnul dimineaţa, iar directoarea mi-a spus: „Mai întîi se cîntă imnul, tovarăşa...“. În prima zi i-am învăţat pe copii un cîntecel – Schneeflöckchen, Weissröckchen – un cîntecel de iarnă, şi toată ziua am tot cîntat Schneeflöckchen şi Weissröckchen, şi iar Schneeflöckchen şi Weissröckchen... Copiii nu erau obişnuiţi cu asta, le-am explicat de ce fulgul de zăpadă are o rochiţă albă... Ei nu mai auziseră aşa ceva. Ani de zile nu fuseseră învăţaţi decît chestii ideologice, poezii despre mama în care în strofa a treia apărea „Elena“ – nu te mai aşteptai după primele strofe să vină, dar pînă la urmă tot venea. Şi atunci eu n-am vrut să cînt imnul a doua zi: i-am întrebat „mai ştiţi cîntecelul cu Schneeflöckchen şi Weissröckchen“?. Dar un copil mi-a spus: „Tovarăşa, mai întîi trebuie să cîntăm imnul“. „Cîntaţi-l“, i-am răspuns. Iar ei s-au aşezat în semicerc, au întins mîinile pe lîngă corp ca nişte soldaţi şi au început să urle imnul. Mi-a venit să plîng. Erau atît de mici şi deja dresaţi. După două strofe, le-am spus „foarte bine, ajunge“. Dar alt copil a răspuns: „Tovarăşa, trebuie să cîntăm imnul pînă la capăt“. „Cîntaţi-l“, am spus. După ce au terminat, m-au întrebat: „Cealaltă tovarăşă a noastră cînta cu noi. Dumneavoastră de ce n-aţi cîntat cu noi?“. Am spus că „nu am ureche muzicală, nu am voce, şi am tăcut ca să aud mai bine cum cîntaţi voi“. Dar pentru mine a fost dezastruos să constat că la vîrsta lor copilaşii aceia erau manevraţi într-un mod pe care nu mi l-aş fi putut închipui. 

Gabriel Liiceanu: Acum, acei copii au 25 de ani... 

Herta Müller: Da. Poate n-au ieşit din manevra aceea. Poate nici n-or să iasă. Asta depinde de ce li se spune acum – de către părinţi, bunici şi de către toţi cei care au trăit acele vremuri. 

Gabriel Liiceanu: Deci are un sens şi „circul“ nostru de astă seară. Poate le spune ceva... 

Herta Müller: Nu ştiu. Poate.” http://www.dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptaminii/articol/mai-intii-se-cinta-imnul-tovarasa

[6] Îi mulţumesc lui Mircea Platon pentru semnalarea acestui sugestiv videoclip şi a poveştii lui. Şi anume, melodia este preluată de la un cîntec american despre un cowboy care se întoarce acasă. Întrucît sovieticii au considerat că versurile sînt subversive, au reţinut doar melodia. Melodia poate fi fredonată fără riscuri pentru că poate funcţiona în slujba oricărei ideologii şi chiar, după cum o demonstrează membrii elitei actuale „de dreapta”, în slujba mai multor ideologii deodată. Cuvintele se duc, melodia rămîne.

Cîinele, Cavalerul şi cuplul modern – o parabolă

Aparent, nimic surprinzător în povestirea „The Knight” a Olgăi Tokarczuk [1]: toamna tîrziu, un cuplu şi cîinele lor ajung la o casă de vacanţă de la malul mării pentru a petrece acolo cîteva zile. Cuplul se află într-o criză evidentă şi probabil că cei doi şi-au planificat sejurul în speranţa că vor reuşi să găsească o rezolvare. Contrar aşteptărilor, criza se adînceşte, singurele lucruri care-i mai ajutau să se întîlnească/regăsească, evocarea amintirilor şi partidele de şah, fiind şi ele rapid abandonate. O piesă de şah, cavalerul (calul) dispare la un moment dat. Spre finalul sejurului, scurtat de comun acord de cei doi soţi, cîinele apare cu o piesă de şah în gură: este tot un cavaler, însă unul de la alt joc. Acesta este „mai mic, mai nobil, mai semeţ şi probabil lucrat manual”.

Încă de la primele rînduri, povestirea „The Knight” mi-a amintit de poemul lui Eliot The Waste Land: o frază precum

The cottage they had always rented was right on the sea, among holiday cabins that all looked alike, that were bustling and noisy in the summers, open to let the air through, surrounded by parasols and plastic chairs, and little tables with radios and newspapers—now they were all boarded up, tight as a drum, sunk deep into a winter coma.

azvîrlindu-mă, stilistic şi imagistic, direct pe malul rîului profanat:

The river bears no empty bottles, sandwich papers,

Silk handkerchiefs, cardboard boxes, cigarette ends

Or other testimony of summer nights. The nymphs are departed.

Sigur că The Waste Land rămîne cadrul de referinţă inevitabil al întregii literaturi moderne. Te afli pe un teren sigur de fiecare dată cînd, discutînd o piesă de literatură modernă, te raportezi la acest poem. Însă în acest caz anume, The Waste Land îmi pare că este propus de autor atît în mod explicit, prin plasarea impasului conjugal în contextul jocului de şah (blocajul dintre soţi este descris de Eliot în partea a doua a poemului, întitulată „A Game of Chess”), prin utilizarea fulgerului ca anticipare-prevestire a unei alte vieţi, sau prin rolul simbolic al cîinelui din prima parte („Oh keep the Dog far hence, that's friend to men,/  'Or with his nails he'll dig it up again!”), cît şi – mai ales – în mod implicit, prin modul în care este descrisă criza omului modern: atît în povestirea scriitoarei poloneze, cît şi în poemul lui Eliot, problema omului nu este neapărat moartea, cît refuzul învierii. Într-adevăr, în Tărîmul pustiit (The Waste Land) mai înfricoşătoare decît parcurgerea unui teritoriu cucerit deja de moarte este complicitatea cu ea: iarna ne ţine de cald şi din acest motiv aprilie este o lună atît de crudă. Iarna din poem corespunde astfel felului în care trecutul este perceput de femeia din „The Knight”:

It was clear they were telling each other long-established versions of the past, a very familiar narrative, already recalled many times before, absolutely safe. The past is established. It can't be changed. The past is a mantra learned by heart, the foundations of memory that are tiled over with funny little stories of recollection.

Dar aşa cum jocul de şah nu poate fi jucat în lipsa unei piese (cavalerul, respectiv calul se pierde la un moment dat, şi nu este limpede dacă cei doi îl caută ca să-l găsească sau cu speranţa că s-a pierdut de-a binelea), tot astfel trecutul nu poate susţine un prezent la care nimeni nu mai doreşte să participe. Sau, mai bine spus, la care participarea celuilalt este cumva refuzată: fiecare dintre cei doi şi-l imaginează pe celălalt mort („I wanted her to die, he thought”; “for a moment she thought that materialized malice would pierce him through at the temple, at full speed, and the man would just stop moving and then slump slackly against the back of his chair. Dead.”)

Nimic nu mai poate fi restaurat („Nothing could be restored. What's happened once can never happen again. Never.”, gîndeşte femeia) pentru că nimeni nu o doreşte. Oamenii nu-şi doresc o altă partidă, adică o altă viaţă, ci doar un alt partener de joc cu care să schimbe, să împărtăşească, aceleaşi mutări, mişcări, complicităţi:

Seeing the perfect symmetry of the chessboard was soothing. The joy of the existence of rules. The sweet possibility of thinking over every move. The predictability of surprises. The feeling of control like a gentle, cerebral caress.

Bărbatul, ca de obicei, este ingenios, găseşte o soluţie: propune ca piesa pierdută să fie înlocuită de o bucată de lemn (nu pentru că i-ar păsa de joc, ci din laşitate, pentru că nu doreşte să vorbească despre motivul venirii lor acolo sau cu atît mai puţin despre sfîrşitul relaţiei lor). Însă femeia refuză. Ea nu vrea să joace cu substitute. Pentru ea nu există decît un bagaj limitat de experienţe, descoperiri, revelaţii; o dată cu epuizarea acestuia, viaţa se reduce la o simplă copie. Relaţia lor, viaţa ei, consideră ea, au intrat deja în regimul copiilor xerox.

Este propriu parabolei ca numele personajelor, respectiv ale bărbatului şi femeii să ne rămînă necunoscute. Fiindcă ei pot fi oricine dintre noi. Iarăşi este propriu parabolei ca atunci cînd un nume este oferit, el să fie unul simbolic. Cîinele se numeşte Renata. Adică renaştere, naştere din nou. Astfel, Renata apare cu o nouă piesă de şah, cea care lipsea, aceeaşi dar cu toate acestea alta: una mai nobilă, lucrată manual. Întîmplarea le contrazice celor doi convingerile elementare: bărbatul, gata să schimbe bucata de lemn cu această nouă piesă, ar fi trebuit să priceapă că de fapt toate celelalte piese ar fi trebuit schimbate: cavalerul/calul nu era în locul lui pe vechea tablă („The knight looked out of place amongst the other pieces, like a mutant.”) Toate piesele vieţii lui trebuiau înnobilate, lucrate manual. Bărbatul află acum că nu s-a întors teafăr acasă de pe front, cum îşi reprezenta durerea din perioada în care fusese înşelat de soţie, ci că nu a fost niciodată acolo. Şi de aceea nu s-a întors nicăieri. La rîndul ei, convingerile femeii sînt complet răsturnate, aşa cum răsturnată este naşterea de sus faţă de cea de jos: ea ar fi putut înţelege că dacă e adevărat că venim pe lume cu bagajul făcut, acest bagaj e de o natură aparte: sîntem un bagaj făcut să se transforme, prefacă. Modelul ne este constitutiv, dar noi nu suntem modelul.
Cavalerul/calul descoperit şi adus de Renata era modelul, nu vechea piesă; dacă există o „linie misterioasă”, aceasta nu este una  peste care, păşind la un moment dat în viaţă, treci de viaţa autentică dincolo, într-o pastişă, în „parafraza ei stîngace”. Linia este misterioasă nu pentru că ne este ascunsă, ci pentru că este de neînţeles cum se poate ca, trăind în această viaţă, aceeaşi viaţă, cum vor în definitiv toţi oamenii, să trăieşti o alta. Pe aceasta însă nu o vrea nimeni: „Tu ai vrea?”, îşi întreabă bărbatul soţia. „Acum? Nu trebuia să plecăm acum?”, răspunse ea. „Glumeam doar”, încheie el.   

NOTĂ:

[1] http://wordswithoutborders.org/article/the-knight/. Traducere din polonă în engleză de Jennifer Croft. Trebuie precizat că titlul naraţiunii, „Cavalerul”, se referă la piesa de şah corespunzătoare „calului” în româneşte. Îi sînt recunoscător lui Mircea Platon pentru recomandarea acestei povestiri remarcabile.

Ubi Veritas, ibi Ecclesia

Cîteodată îmi vine să mă întreb dacă nu cumva operaţiunea de înverzire a ortodoxiei româneşti nu vine ca o reluare a proiectului Dracula Park sau cel puţin ca o compensaţie pentru eşecul lui: spectrul legionarului, la fel de însetat de sînge ori de ubicuu precum legendarul personaj al lui Stoker, are în plus avantajul înfiorător al autenticităţii şi al apropierii în timp. Acest spectru, invocat cu fidelitate şi evlavie de un număr de adepţi, victimele unor „bătrîni” fie blocaţi în proiect, fie manipulatori cinici (de vreme ce ignoră deliberat faptele şi nici nu le pasă de naivii înşelaţi), care poate că-şi aşteaptă iertarea, este constrîns să se încarneze undeva prin criptele B.O.R. Dacă Frankenstein folosea curentul electric pentru a-şi trezi creatura la viaţă, ortodocşii români de dreapta (?) se descurcă în laborator doar cu fotografii sepia şi cu mărturiile bunicilor anonimi. Fie că reuşeşte, fie că eşuează, experimentul adaugă un plus de culoare locală miticei Carpathian Garden şi accelerează procesul de transformare a B.O.R. în agent prestator de servicii sociale.

Şi din acest punct de vedere este salutară această afirmaţie a regretatului părinte Arsenie Papacioc, afirmaţie care precizează relaţia noastră cu Biserica prin precizarea relaţiei ei cu Adevărul:

„Pentru că Biserica este acolo unde este adevărul. Dacă numai unul singur ţine adevărul, Biserica e întreagă acolo. Nu e o fracţiune de Biserică, e întreaga Biserică. Pentru că Biserica nu poate să trăiască decât numai şi numai în adevăr, pe care îl reprezintă Ortodoxia. Dacă îl ataci, eşti în afară de Biserică şi atunci intri în gloata care nu mai are nici o răspundere.”

(http://www.ziarullumina.ro/articole;1668;1;60084;0;Avva-Arsenie-a-plecat-la-intalnirea-cu-Hristos.html)

Biserica este întemeiată în Adevăr şi rămîne Biserică întru cît trăieşte Adevărul. Cine atacă Adevărul atacă Biserica, nu invers, aşa cum li s-a reproşat celor care, în primăvara acestui an, au contestat creştinismul Mişcării Legionare. Prin urmare, „bucurosul Arsenie Papacioc” nu este deloc „un exemplu elocvent […] in ce priveste lucrarea legionara”, cum crede un comentator (http://alexandruracu.wordpress.com/2011/06/30/esprit-de-corps/#comment-380). Orice ar spune alţii, inclusiv membrii Asociaţiei Bunicilor Anonimi, părintele Arsenie a trăit şi a murit pentru Hristos – despre cît de dragă i-a fost „moartea pentru Căpitan”, nu ne-a spus nimic. În orice caz, nimic de natură să ajute experimentului actual de împieliţare a bătrînelor fantome: după cum precizează dl. George Enache, un istoric care nu poate fi suspectat de parti-pris-uri,

„pentru Arsenie Papacioc, apropierea de cele sfinte a însemnat lăsarea în spate a tuturor deşertăciunilor lumii. Anchetatorii îl vor descoase şi despre activitatea cu caracter politic depusă şi după intrarea în monahism, despre legăturile cu gruparea "Rugul Aprins", cu alţi reprezentanţi ai Bisericii. Răspunde scurt şi limpede că toată activitatea sa este de natură spirituală, neavând nici o legătură cu politica legionară. Arată răspicat, iar depoziţiile celorlalţi inculpaţi vin în sprijinul celor spuse de el, că el crede că organizaţia legionară a săvârşit în trecut o serie de fapte reprobabile, pe care un creştin adevărat nu trebuie să le săvârşească şi că, odată apucat pe calea bisericii, "omul cel vechi" a pierit. Asemenea altor membri ai lotului "Rugul Aprins", părintele a arătat că mărturisirea sa ca monah e mărturisirea lui Hristos, recunoscând că i-a învăţat pe numeroşi tineri tainele credinţei creştine.” (http://www.ziarullumina.ro/articole;1669;1;60140;0;Inchisorile-parintelui-Arsenie-Papacioc.html)

Mircea Platon: Unsul lui Dumnezeu şi unşii cu toate alifiile

(Vezi textul integral la adresa http://mirceaplaton.com/html/articole_regele.htm. Vezi şi articolul lui Alexandru Racu, „Limita indecenţei” la http://alexandruracu.wordpress.com/2011/06/24/limita-indecentei/)

Doar Dumnezeu ştie cât de bun sau de rău e un om. Dar nu doar Dumnezeu ştie dacă un învăţător e bun sau rău, dacă un mecanic auto e bun sau rău, dacă un medic e bun sau rău, dacă un rege e bun sau rău. O vocaţie se împlineste cu ajutorul lui Dumnezeu, dar exercitarea ei se judecă după un set de criterii specifice. M. S. Regele Mihai şi-a făcut datoria de rege, dar 'elita' nu. Regele Mihai a rămas, împreună cu România profundă pe care o reprezintă, în opoziţie faţă de toate formele de siluire a naţiunii române. Dacă Regele a preferat să trăiască sub rangul său pentru a putea să rămână cu fruntea sus, 'elita' s-a înghesuit sub vremi pentru a putea trăi peste rangul ei.

Oare nu ar fi fost mai bine ca 'elita' să nu încaseze ani de zile salarii/onorarii grase de la Sorin Ovidiu Vântu, Dan Voiculescu sau Dinu Patriciu? Oare nu ar fi fost astfel 'intelectualii lui Băsescu' mai credibili ca şi critici ai mogulilor şi astfel mai folositori construcţiei unei democraţii reprezentative în România?  Oare nu ar fi fost bine ca anumiţi membri ai 'elitei' să nu fie plătiţi ani de zile de George Soros? Oare asta nu îi făcea mai credibili ca patrioţi de dreapta, aşa cum se pretind? Oare nu ar fi mai bine ca Fundaţia Creştin Democrată condusă de Teodor Baconsky, ministrul de externe al România, să nu funcţioneze cu 'sprijinul' unor fundaţii germane a căror misiune a aceea de a promova interesele naţionale germane? Oare nu ar fi mai bine ca elita libertariană/neoliberală să susţină 'statul minimal' fără a mai căptuşi sinecurile şi a căpuşa bugetul de stat?

M.S. Regele Mihai a abdicat, dar nu ne-a părăsit niciodată. A rămas vertical chiar şi în exil. 'Elita' (nomenclatura) nu ne-a părăsit, dar abdică moral continuu, din 1945 încoace. Nu trăieşte conform codului ei de onoare. Nu îşi face datoria. Îndeplineşte doar, în teritoriu, sarcinile pe care i le trasează sponsorii. Din acest punct de vedere, unsul lui Dumnezeu nu poate fi judecat de unşii cu toate alifiile. Monarhul care poate intra în altar pe uşile împărăteşti nu poate fi tras la răspundere, pentru ce nu a făcut, de cei obişnuiţi cu uşa din dos a istoriei.

(M. Platon)

Obrazul din Flori

Cîntecul popular japonez „Sakura, sakura” (în rom. „floare de cireş”), se încheie prin îndemnul: „Veniţi acum, haideţi să-i privim în sfîrşit!” [1] Hanami, actul de contemplare a cireşilor înfloriţi, este determinat mai puţin de o emoţie estetică în faţa „frumuseţii naturii”; mai degrabă, el este un prilej de confruntare şi împăcare cu destinul omenesc, cu tensiunea dintre lume şi suflet, cu scurtimea vieţii şi cu moartea. Floarea de cireş este o epifanie, după cum subliniază încă din titlu autorul unei antologii de poezie japoneză din care una este redată mai jos. Într-adevăr, povestea (şintoistă) a Prinţesei Florii de Cireş, Kōnōhanasakuya-hime, şi a soţului ei, Ninigi-no-mikoto, „marchează trecerea fiinţelor cereşti de la zeităţi la muritori (chiar dacă e vorba despre eroi). Prin căsătoria cu o zeitate pămîntească, nepotul ceresc asuma unele din calităţile muritorilor devenind de fapt muritor el însuşi. […] Moartea fusese introdusă mai devreme, de Izanami, însă alegerea lui Ninigi explică de ce toţi oamenii, chiar şi cei care sînt divinităţi precum nepotul ceresc, mor cu timpul.” [2]

În mod normal, totul ar trebui să fie o epifanie pentru un creştin. Obrazul lui Dumnezeu, vorba părintelui Teofil Părăian, este peste tot, nu doar în bobul de grîu. [3] Nu mai vedem natura ca „reflex al prezenţei lui Dumnezeu”, nu-l mai vedem pe Dumnezeu în natură pentru că nu-l mai vedem pe Dumnezeu în istorie. Îl cinstim pe Dumnezeu ca Împărat, e drept, dar ca împărat în împărăţia Sa, în vreme ce noi rămînem împăraţi în împărăţia asta. El stă pe tronul Lui, eu stau pe tronul meu. Mulţi dintre noi nu vor să admită că nu există decît un singur tron. Şi că Hristos suie pe Cruce pentru că noi ne-am aşezat pe tron.

Tocmai pentru că stăpînirea noastră este nelegitimă, creaţia nu ne mai spune nimic. Luăm acasă ramuri de salcie pentru că sînt binecuvîntate şi stropite de preot cu aghiazmă. Salcia, natura, nu înseamnă însă nimic pentru unii dintre noi. Pentru alţii, înseamnă totul: salciile sînt binecuvîntate tocmai pentru că ele sînt sfinte „de la Dumnezeu”. Au „energii”. Ca şi busuiocul. S-ar putea ca la slujba de Florii unora să li se ofere beţişoare de plastic ori confeti, în timp ce alţii ar fi gata să se „împărtăşească” cu muguri de brad.

Cum să-l vedem pe Hristos în aproapele, cînd noi nu mai sîntem în stare să vedem măcar un pom înflorit? Vrem să-l simţim pe Duhul, dar sîntem surzi la trecerea vîntului printre ramurile pomilor. Cerem ca voia Tatălui să se împlinească „precum în cer, aşa şi pe pămînt” doar pentru că şi cerul, şi pămîntul ne sînt la fel de străine.

În Hristos sînt depăşite toate încercările oamenilor de a-şi explica şi de a se împăca cu finitudinea şi precaritatea existenţei. Hristos este pomul de cireş, floare şi fruct totodată al unei primăveri nesfîrşite. Am selectat în continuare două poeme scrise de doi mari poeţi japonezi, Shinkei şi Bashō, [4] de unde am putea vedea că deşi creştinismul ar trebui să fie mai mult decît oricare altă religie, uneori şi în anumite privinţe el nu ajunge nici măcar la măsurile necreştinilor.

*

there is no bloom

people are the real willows

and cherry blossoms

(hana wa nashi hito koso yanagi sahura nare, Shinkei, 1475). [5]

nu-i nici o floare

oamenii sînt sălciile

şi cireşii aievea

*

603

Sauntering

counting them as I pass:

house after house,

the plums and willows

(kazoekinu / yashiki yashiki no / ume yanagi. Bashō, 1692). [6]

numărînd din mers:

o casă după alta,

pruni şi sălcii

NOTE:

[1] http://en.wikipedia.org/wiki/Sakura_Sakura . Deşi e de preferat o interpretare la koto, recomand una la chitară (http://www.youtube.com/watch?v=vbdimVaqcgg) întrucît se aude mai bine decît versiunile koto găsite de mine pe youtube. Merită ascultată şi versiunea înregistrată de Göran Söllscher în albumul Cavatina (http://www.amazon.com/Cavatina-G%C3%B6ran-S%C3%B6llscher/dp/B0013816G0).

[2] Michael Ashkenazi, Handbook of Japanese Mythology, ABC-CLIO, 2003, pp. 210-211.

[3] «Mi-aduc aminte de ai mei de acasă că ziceau să nu facem sfărâmituri de pâine, că îi păcat, să nu călcăm pe pâine că îi păcat, că pe grâu îi obrazul lui Dumnezeu. Eu, când eram copil, tare aş fi vrut eu să ştiu cum îi obrazul lui Dumnezeu pe grâu. Îmi închipuiam că dacă se uită cineva cu microscopul, chiar vede cum îi faţa lui Dumnezeu! Bineînţeles că ăsta era un gând de copil, după aceea mi-am dat seama că nu poate fi aşa, dar că, de fapt, pe orice creatură a lui Dumnezeu e exprimat Dumnezeu în înţelepciunea Lui, în puterea Lui, în bunătatea Lui, în ceea ce poate El să manifeste. Şi atunci, şi pe grâu… Buna îmi arăta, şi ziceam: „Mamă bună, unde e? Unde-i obrazul lui Dumnezeu pe grâu?”. Şi-mi arăta punctul acela de germinare, gropiţa aceea: „Uite, aici e obrazul lui Dumnezeu!”. Dar nu l-o văzut nici Buna, ci ea credea în el, în asta. Şi după aceea am crezut şi eu tot aşa. După aceea mi-am dat seama: domnule!, în fond, orice lucru pe care îl face Dumnezeu, îl exprimă pe Dumnezeu într-un fel sau altul! Şi în cazul acesta, noi avem o legătură cu Dumnezeu prin făpturile Lui. Adică natura este un reflex al prezenţei lui Dumnezeu. Acum oamenii nu mai au atâta legătură cu Dumnezeu şi sînt aşa, cumva nepăsători. Apoi nu ştiu cum ar putea învia un neam care n-are conştiinţa că trebuie să învieze!» Părintele Teofil Paraian - Veniţi de luaţi bucurie, http://www.slideshare.net/FrescatiStory/parintele-teofil-paraian-veniti-de-luati-bucurie

[4] Shinkei poate fi văzut de altfel ca un precursor al lui Basho, chiar dacă acesta nu l-a numit niciodată în scrierile sale. Pentru detalii, vezi  Esperanza U. Ramirez-Christensen, Heart's flower: the life and poetry of Shinkei, Stanford University Press, 1994, mai ales p. 1 şi 220.

[5] Robin D. Gill, Cherry Blossom Epiphany. The Poetry and Philosophy of a Flowering Tree, Paraverse Press, 2007, p. 596. Traducerea în româneşte a celor două hokku îmi aparţine, G. F.

[6] Bashō's Haiku. Selected Poems by Matsuo Basho. Translated by, annotated, and with an Introduction by David Landis Barnhill, State University of New York Press, 2004, p. 133.