Safe House

“What we call the beginning is often the end

And to make and end is to make a beginning.

The end is where we start from.”

T. S. Eliot

Noica spunea în Jurnalul filozofic că proştii sunt imprevizibili. Observaţia mi se pare discutabilă; mai puţin discutabil îmi apare caracterul previzibil al elitei din România. Desigur, oricine e liber să vadă în asta o dovadă de inteligenţă; în ce mă priveşte, cred că pot fi deduse de aici şi lucruri chiar mai grave decât inteligenţa, calitate de care, în treacăt fie spus, nu m-aş grăbi să acuz micuţa dar brava noastră elită.

Nicicând nu este elita mai previzibilă ca atunci când se simte datoare să stabilească opoziţia dintre cei doi termeni, „excepţionalism” şi „românesc”. De pildă, elita este gata să numească „excepţional” intervalul dintre 1920-1940, tocmai pentru că e atât de neromânesc: realizările din cursul celor două decenii interbelice – în cultură, economie, politică, educaţie, medicină, inginerie, etc. – nu au fost posibile datorită unor nemţi, datorită dinastiei Hohenzollern? În schimb, elita se simte îndreptăţită să vadă ultimii douăzeci de ani ca tipic româneşti, tocmai pentru că nu au nimic excepţional în ei. Lipsiţi de un lider inspirat sau, la fel de bine, de unul degenerat, românii fac ce ştiu mai bine: să lâncezească, să fure, să mintă. [1]

Eu mă gândesc însă că lucrurile stau exact pe dos: nu e nimic excepţional să fii excepţional în condiţii excepţionale. Perioada interbelică e mai degrabă un semn de normalitate românească: Emil Palade, George Enescu, Brâncuşi, asta e ce ştie să facă poporul român în condiţii normale de viaţă. Dimpotrivă, excepţionalismul românesc se vede mai degrabă în condiţiile potrivnice în care ne aflăm din 1990 încoace: abandonat de BOR, vânat de politicieni, dispreţuit şi vândut de elită, poporul român nu încetează să găsească extraordinare resurse de civilitate şi demnitate. New Orleans s-a prăbuşit după un uragan iar excepţionalismul american a fost greu încercat în septembrie 2001; românii rezistă însă atacurilor dezlănţuite de douăzeci de ani asupra viilor şi, mai ales, asupra morţilor lor. Nu e de mirare că elita e exasperată: loviţi, batjocoriţi, umiliţi, românii zâmbesc, se poartă cuviincios, rămân solidari. Pentru că reperele lui sunt determinate de Moşii de iarnă, de Naşterea Domnului, de Sfântă Marie mare şi mică. Pentru că românii ştiu că au un „acasă” care nu le poate fi luat de nimeni, fie el bancă, guvern, elită. Pentru că ei ştiu, ori au aflat-o, că darul libertăţii de a pleca, predicată de misionari ai capitalismului precum Mihail Neamţu, este inferior libertăţii de a rămâne, ori de a se întoarce.   

În violenţa reacţiei din media faţă de „fuga” Iuliei Ionescu, trebuie văzută şi această exasperare generală faţă de poporul român: şi anume, că în ciuda tuturor piedicilor, românii merg acasă. Mă aşteptam ca cel puţin cei care vorbeau în numele Bisericii să semnaleze acest fapt: că Iulia a plecat de-acasă în aceeaşi măsură în care a plecat acasă. Nu este mănăstirea, Biserica, un acasă pentru fiecare credincios? Cred că diverşii psihologi sau educatori care discutau măsura în care Iulia ar fi fost îndreptăţită să aibă duhovnic nu erau mai departe de realitate decât acei preoţi care vorbeau despre întoarcerea ei acasă, la părinţi, ca despre întoarcerea „fiicei” risipitoare (http://adevarul.ro/news/eveniment/ce-invatam-fuga-manastire-unui-adolescent-1_53047519c7b855ff5679a345/index.html). Bietul om echivala în felul acesta întoarcerea din lumea păcatului a Fiului risipitor cu întoarcerea Iuliei de la mănăstire! [2]

Iniţial, mama Iuliei a considerat că fiica ei fusese răpită. Ceea ce de fapt s-a şi întâmplat, dar de-abia după ce Iulia a fost găsită, şi imediat ce s-a aflat că fusese la mănăstire. Pentru unii, Iulia a fost răpită de mănăstire, pentru alţii, de mass-media. Cert e că toţi voiau să o elibereze, şi, prin urmare, toţi o răpeau. De-a lungul şi de-a latul ţării, toată lumea fugea cu Iulia în spate. Şi pentru ca sarcina să fie mai uşoară, fiecare se descotorosea de câte ceva din bagajul Iuliei: de discernământul ei, de maturitatea ei, de responsabilitatea ei, de copilăria ei. Dintre toţi, BOR a răsuflat prima uşurată odată ce Iulia a fost preluată de familia ei, sperând că va rămâne acolo: orice ar fi, şi-au spus minţile luminate de la BOR, numai să nu fie iar asociaţi sectarismului şi frisonului apocaliptic. Nu i-ar mai putea supravieţui unui nou Tanacu! Primul lucru pe care BOR l-a lepădat din bagajul Iuliei a fost credinţa fetei. [3]

Vedeţi, apocalipsa e o chestie serioasă: e pentru credincioşii foarte, foarte îmbunătăţiţi, din ăia despre care nimeni nu ştie cum arată, sau dacă măcar există. Deci nu e pentru copii. Sau, mai avem şi versiunea jovială, a teologilor de media şi/sau de bodegă, pentru care apocalipsa nu e o chestie serioasă. E o aiureală tocmai bună pentru secte. Deci nu e pentru copii. Nu pentru ai noştri, în orice caz. Bâlbâiala mi-a amintit de articolul prin care dl Pleşu contesta filmul The Passion of the Christ din cauză că nu putea fi văzut de copii. [4]

O elevă bună, de la un liceu prestigios din Bucureşti, se duce la mănăstire. Se crede, în derâdere, că a fugit de apocalipsă. Clerul se arată preocupat să-i scoată din cap asemenea idei periculoase, care, se precizează, nu au nimic de-a face cu învăţătura Bisericii. Întrucât nu ştim care sunt acele idei, nu se poate spune nici că sunt greşite, nici că sunt corecte. Dar că Biserica nu are o învăţătură în legătură cu apocalipsa, acesta este un lucru fals: cu cartea Apocalipsei se încheie Sfânta Scriptură.

Semnul că Iulia are dreptate, şi că trăim nişte vremuri apocaliptice, ţine mai puţin de prezenţa fiarelor care ne vânează, şi care pe Iulia au hăituit-o de-a dreptul, cât de faptul că Biserica însăşi, sau cel puţin BOR, refuză să mai fie percepută drept un acasă al tuturor, al celor mici şi mari, vii şi răposaţi deopotrivă. Drumul Iuliei a traversat nu doar ţara, ci şi timpurile. Ea îi refuză BOR încercarea de a scăpa comod, identificându-se cu o instituţie a statului, precum şi românilor falsa calitate care le este atribuită de elită ca un titlu de nobleţe, de cetăţeni cu diverse reşedinţe şi fără nici un acasă.

Iulia ne cere, sau măcar ne ajută să recunoaştem că apocalipsa a început; că o trăim de peste douăzeci de ani. Şi că în ciuda acestei apocalipse dezlănţuite asupra noastră prin efortul conjugat al elitei „creştine”, al unei Biserici, BOR, care-şi revendică în mod abuziv, pentru că nemeritat, încrederea românilor în Biserică, [5] şi al unei puteri politice care se declară creştin-democrată în timp ce propune legalizarea etnobotanicelor şi a prostituţiei, Iulia ne aminteşte că există un loc sigur, că există un acasă. Un caz de excepţionalism românesc tipic: într-o lume ale cărei valori şi repere sunt devastate sistematic, [6] o adolescentă păstrează, şi ne încredinţează, o adresă sigură. În ciuda elitei şi a clerului, care vor să facă din drumul spre casă o rătăcire.

NOTE:

[1] Pentru a consolida mitul „românului trădător”, Regele Mihai I însuşi, singurul reprezentant legitim al acestui popor, a fost zugrăvit ca trădător de preşedintele Băsescu, gest dezonorant care a fost justificat în numele unei etici a onoarei (http://www.contributors.ro/cultura/william-bligh-traian-basescu-despre-profilul-psiho-politic-al-ofiterului-de-nava/ )

[2] “Comparaţia nu este doar falsă, cât şi jignitoare la adresa elevei” observa corect cineva (http://adevarul.ro/news/eveniment/la-preot-mergi-suflet-1_5301ed6bc7b855ff566a6486/index.html). Rămâne ca părintele Tănăsescu să precizeze locul ocupat de mănăstire în tâlcuirea sa: fie turma de porci, fie desfrânatele cu care Fiul risipitor şi-a cheltuit moştenirea. Omul e din sistem şi ştie mai bine.

 Dar aceasta nu e singurul lucru surprinzător în articolul părintelui Tănăsescu: tot aici aflăm că nu putem duce copiii cu tulburări de comportament la duhovnic, din simplul motiv că nu este competent. În Scriptură apar însă numeroase persoane cu tulburări de comportament vindecate de Hristos. Cât despre capacitatea copiilor de a decide (sic!) singuri binele şi răul, capacitate pe care autorul articolului o contestă, nu mi-e limpede ce anume este în discuţie aici: capacitatea de a discerne binele şi răul, sau puterea de a alege binele? Dacă e vorba de capacitatea de a discerne între bine şi rău, sigur că o au şi copiii. Altfel, nu ar trebuie să se spovedească de la vârsta de 7 ani. Iar dacă e vorba de puterea de a alege binele, atunci bineînţeles că nu o au – aşa cum nu o au nici cei mari. De aceea păcătuim, cădem. Şi iar ne ridicăm. Ca orice copil.

[3] Prin BOR am în vedere în acest caz vocile oficiale şi teologii de talk-show, şi nu personaje demne şi curajoase precum stareţul mănăstirii Sihăstria Rarăului şi întreaga obşte de acolo.

[4] Vezi aici o replică de o acuitate şi un curaj rare în spaţiul românesc actual: http://www.rostonline.org/rost/apr2008/patimile-plesu.shtml 

[5] Jonglând ba cu „noi, adică Biserica” (când e vorba să deturneze încrederea credincioşilor în Biserică), ba cu „dar noi nu suntem decât nişte oameni, partea umană, deci păcătoasă, din organismul divino-uman al Bisericii” de fiecare dată când micile sau marile lor măgării ies la iveală. Minciuna constă în faptul că partea umană din Biserică trebuie să fie tot atât de sfântă ca şi cea divină, întrucât e vorba de umanitatea sfinţită în Hristos (în care este cuprins şi Gheorghe în măsura în care acesta aspiră la sfinţenia lui Hristos).

[6] Lui Radu Preda i se pare o minune că o fată frumoasă a ajuns cu bine la mănăstire. http://adevarul.ro/locale/cluj-napoca/teolog-radu-preda-dumnezeu-1_5300cdc1c7b855ff56640e48/index.html Se regăseşte aici, în temerea teologului clujean, imaginea bestialităţii românilor, care pândeau din umbră gata-gata să pună labele pe fată. În această interpretare, faptul că Iulia a ajuns cu bine şi nevătămată al mănăstire, nu ţine de normalitatea lumii româneşti, ci de o mare şansă, de o purtare de grijă a lui Dumnezeu, cu atât mai specială cu cât această lume e cufundată într-o mare de superstiţie, demenţă şi violenţă. Trebuie adăugat însă că această providenţă nu este rezervată doar Iuliei, ci acoperă toate miile de copii români, mai mici sau mai mari, mai frumoşi sau mai puţin frumoşi, care străbat singuri distanţe apreciabile fără să păţească ceva.  

„traditional music is too unreal to die”

„The good old times” vin cu noi până la capăt. Cel puţin asta simţi privindu-i şi ascultându-i pe cei de la The Little Willies (http://www.youtube.com/watch?v=1OJrftVUdDM ) :

  

   

Îl înţelegi mai bine pe Dylan:

“And folk music is a word I can’t use. Folk music is a bunch of fat people. I have to think of all of this as traditional music. Traditional music is based on hexagrams. It comes about from legends, Bibles, plagues, and it revolves around vegetables and death. There’s nobody that going to kill traditional music. All these songs about roses growing out of people’s brains and lovers who are really geese and swans and turn into angels – they’re not going to die. It’s all those paranoid people who think that someone’s going to come and take away their toilet paper – they’re going to die. Songs like “Which Side Are You On?” and “And I Love You, Porgy” – they’re not folk music songs; they’re political songs. They’re already dead.  Obviously, death is not very universally accepted. I mean, you’d think that the traditional music people could gather from their songs that mystery – just plain simple mystery – is a fact, a traditional fact.

I listen to the old ballads; but I wouldn’t go to a party and listen to the old ballads. I could give you descriptive detail of what they do to me, but some people would probably think my imagination had gone mad. It strikes me funny that people actually have the gall to think that I have some kind of fantastic imagination. It gets very lonesome. But anyway, traditional music is too unreal to die. It doesn’t need to be protected. Nobody’s going to get hurt. In that music is the only true, valid death you can feel today off a record player. But like anything else in great demand, people try to own it. It has to do with a purity thing. I think its meaninglessness is holy. Everybody knows that I’m not a folk singer.”

http://bluerailroad.wordpress.com/vi-bob-dylan-shoes-for-everyone/

Cate Blanchet, memorabilă în I’m Not There, formulând aceste observaţii:

Angels Singing

„Au fost duşi în altă ţară, dar se-ntorc la primăvară”, ne vesteşte „Cântecul despre Bucovina”, cântec pe care doar Leşe ştie să-l cânte cum se cuvine: l-am auzit la radio pe un nătărău cântându-l vesel, alert, de parcă ar fi fost vreo horă. Faptul că versiunea de petrecere este cea preferată reprezintă încă un semn că această primăvară e foarte departe.

Nu ştiu dacă Horia Bernea asculta jazz şi în timp ce lucra la „Prapori”; se ştie însă că omul era un iubitor de jazz. Îmi închipui că „ortodocşii” îi iartă acest capriciu tot aşa cum elita îi iartă creştinismul: punându-l pe seama artistului. Pentru unii, important era că Bernea mergea la biserică, chiar dacă asculta jazz. Pentru ceilalţi, important era că Bernea asculta jazz, chiar dacă mergea la biserică.

Dar îmi place să cred că Bernea asculta jazz pentru că era, în felul lui, un ţăran, şi pentru că, aşa cum mi-a spus simplu băiatul meu pe când avea patru ani, jazzul este o muzică ţărănească. Nu sunt sigur că această caracterizare e valabilă şi pentru jazzul scandinav, dar cel puţin bluesul poate fi privit aşa.  

Am fost tentat să spun, pentru frumuseţea imaginii, că Bernea stătea cu spatele la Delta fluviului Mississippi şi cu faţa spre munţii Bucovinei; dar e mai probabil că Bernea stătea cu faţa către orice, şi probabil că această atitudine exprimă în primul rând spiritul de avangardă. Sensul spiritual al avangardei nu e de a fi în faţa, înaintea celorlalţi, ci de a fi cu faţa. Bernea era la fel de avangardist ca orice înger: avangarda e o gardă, o strajă. A sta cu faţa este propriu omului viu, iar Învierea  este singurul „happening” veritabil, care dă adevăratul, deplinul înţeles al crucii, „instalaţia” satanei, estetul prin excelenţă. Dumnezeu vede că sunt bune toate, şi toate stau. Lucifer se vede frumos. Şi cade.

Dacă sunt timpuri de avangardă – nu este primăvara un anotimp avangardist? – nu văd de ce nu ar exista şi locuri de avangardă. Locuri fertile, care continuă să rodească. Precum Delta, care zămisleşte şi acum mari artişti, precum Eric Bibb http://www.youtube.com/watch?v=yuevrAylpic sau Keb’ Mo’ http://www.youtube.com/watch?v=y-TfdK5hT8Q , ambii născuţi în acelaşi an (1951).

Un loc e cu atât mai tare cu cât poate rodi în altă parte, mult mai departe: Bibb e stabilit în Finlanda. Iar Savall a scos un incredibil album cu muzică din Balcani, „Esprit des Balkans”, album care poate fi ascultat pe site-ul postului România Muzical (bara de jos): http://www.romania-muzical.ro/emisiuni/es.htm?sh=19&ed=65491

Muzica înregistrată de Savall susţine gândurile lui Bernea, le trezeşte în sufletele noastre chiar dacă nu le ştim:

„Cred că în momentele de derută şi cumpănă, această civilizaţie tradiţională românească, pe care noi ne străduim cât de cât să o salvăm, modelele ei vii care încă mai palpită, pot constitui un îndreptar pentru generaţiile viitoare.” (http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/interviu-inedit-cu-pictorul)

 

Iertare sau graţiere?

Printre puţinele lucruri care mai pot fi urmărite cu folos la televizor în vremurile acestea se numără şi emisiunea „Chestiunea nopţii” realizată de părintele Eugen Tănăsescu în cadrul postului de televiziune Neptun TV (http://www.ntvonline.ro/emisiuni/chestiunea-nop-ii/). Ultima emisiune a fost dedicată relaţiei dintre iertare şi achitare, concentrându-se mai ales, cel puţin în prima ei jumătate, asupra condiţiilor acordării graţierii. Întrucât nu am putut urmări discuţia până la sfârşit (iar înregistrarea este disponibilă la distanţă de câteva zile), nu ştiu dacă au fost menţionate următoarele aspecte care mi-au venit în minte între timp:

1. Sunt două categorii de condamnaţi care nu pot cere să fie achitaţi: cei nevinovaţi şi cei vinovaţi. Primii, pentru că sunt nevinovaţi, ceilalţi, pentru că sunt vinovaţi. Nu pot cere să fiu absolvit pentru un lucru pe care nu l-am făcut, după cum nu pot cere să fiu absolvit de ceva de care ştiu că sunt vinovat. Condiţia propusă la un moment dat în cursul emisiunii, ca potenţialul graţiat să-şi regrete fapta, nu ţine: dacă o regretă cu adevărat, nu va cere să fie graţiat, ba chiar va refuza să fie graţiat. Nimeni nu se duce la spovedanie ca să fie scutit de canon.

2. Doar iertarea poate vindeca, atât pe cel rănit cât şi pe cel care a rănit. Dar iertarea nu poate fi decât personală. Statul nu poate ierta din două motive: pentru că este impersonal şi pentru că, impersonal fiind, nu poate avea niciodată statut de victimă. Aşa cum preotul nu acordă iertarea în numele său propriu, ci în numele şi cu puterea lui Dumnezeu, cel care este „victima” ultimă a păcatelor noastre, tot astfel nici statul nu are dreptul să acorde graţierea fără acordul victimei. Pentru ca actul de graţiere să nu se transforme în opusul iertării, el ar trebui să fie cerut ori cel puţin acceptat de victimă (sau de cei apropiaţi victimei în cazul în care aceasta nu mai este în viaţă); doar atunci graţierea poate fi acceptată (sau nu) de cel vinovat. Doar în felul acesta graţierea devine cu adevărat un act de iertare, poate fi lucrătoare, răscumpărătoare.

Surse orientative:

Scriptura şi romanul lui Dostoievski, Crimă şi pedeapsă, sunt desigur sursele indispensabile în acest caz. Întrucât relaţia dintre vină şi iertare este fundamentală, ea nici nu poate fi evitată în literatură sau film. Dintre filmele care o abordează în mod explicit, am reţinut Snow Cake (http://www.imdb.com/title/tt0448124/), The Machinist (http://www.imdb.com/title/tt0361862/, şi un alt film tot cu Christian Bale pentru cei cu stomacul mai tare, American Psycho, http://www.imdb.com/title/tt0144084/),  Letters to Father Jakoob (http://www.imdb.com/title/tt1364487/, disponibil la http://www.youtube.com/watch?v=SX8V1x8gvhM) şi, bineînţeles, Ostrovul (http://www.imdb.com/title/tt0851577/, disponibil la http://www.youtube.com/watch?v=9zhHwjJzpmo).

O lume de castori

Bidonul din tablă, un fel de cazan semicilindric cu capac şi robinet pe care-l foloseam la ţară pentru spălat pe mâini, a început de la o vreme să picure tot mai tare, încât până la urmă am fost nevoit să renunţ la el. Întâmplarea mi-a amintit momente din copilărie, când ne turnam apă cu cana pe rând, unii altora, mici şi mari: de pe mâini, apa uda treapta de piatră şi apoi se scurgea în pământ, înviorând puţin aerul cald de la intrare. Sentimentul nu era doar acela că ne spălam împreună, ci, mai ales, că ne spălam unii pe alţii.

Bidonul de tablă a apărut târziu, după ce munca şi joaca au dispărut deopotrivă din universul casei mele bătrâneşti. Nu mai era cine să-ţi toarne apă, aşa că bidonul, cu robinetul lui, şi-a arătat din plin utilitatea. Ustensilele sunt utile, iar noi considerăm o binecuvântare viaţa într-o lume funcţională. Funcţionalitatea a înlocuit însă ordinea slujirii, până acolo încât slujirea însăşi este percepută drept o categorie a funcţionalităţii. Am uitat că ustensilul prelungeşte mâna omului. Şi astfel, nu mai avem nevoie de mână decât pentru a ne bucura de funcţionalitatea ustensilului. Mâna s-a redus la un mijloc de apucare a ustensilului. Mâna ne-a devenit ustensil, iar ustensilul, mână.

Povestea asta mi-a amintit de un film pe care l-am văzut cu mai bine de un an în urmă, The Beaver (Castorul) http://www.imdb.com/title/tt1321860/. La vremea respectivă am perceput filmul ca pe o ilustrare literală a îndemnului evanghelic „Şi dacă mâna ta cea dreaptă te sminteşte pe tine, taie-o şi o aruncă de la tine, căci mai de folos îţi este să piară unul din mădularele tale, decât tot trupul tău să fie aruncat în gheenă” (Matei 5:30). Am rămas cu aceeaşi impresie, doar că trecerea bidonului prin istoria casei de la ţară a imprimat înţelegerii mele acel vernis de concret care permite ca imaginile să poată fi atinse, purtate ori doar păstrate vreme îndelungată.

Mâna care te sminteşte e mâna care înlocuieşte mâna. E mâna, mai precis, care înlocuieşte mâna celuilalt. Prezenţa celuilalt. Minunata lume nouă este o lume care nu mai are nevoie de lume. Este o lume de castori.    

 

Oameni şi supraoameni: două articole de Mircea Platon

Două articole de Mircea Platon şi tot atâtea antidoturi, a căror urgenţă e pe măsura veninului care ne este administrat de oamenii elitei (pe care cred că-i putem vedea ca pe un gen de kapo deosebiţi de restul deţinuţilor prin privilegiile de care se bucură în schimbul brutalităţii cu care păstrează die Ordnung). Din „O enigmă şi un miracol istoric: hărnicia germană” (http://focuriinnoapte.blogspot.ro/2013/05/o-enigma-si-un-miracol-istoric-harnicia.html?view=classic), putem vedea că nu atât hărnicia germană asigură succesul economiei germane, cât planul şi metoda de lucru. De ce acest plan face ca hărnicia românească sau grecească să fie în schimb ineficiente, o aflăm din alte articole ale lui Mircea Platon, în special din „Petrolul, nemţii şi americanii” (http://focuriinnoapte.blogspot.ro/2013/08/petrolul-nemtii-si-americanii.html?view=classic).

Cred că această hărnicie poate fi pusă în relaţie şi cu practica dopării din sport, acoperită şi încurajată guvernamental atât în RFG cât şi în RDG (http://articles.washingtonpost.com/2013-08-05/sports/41072263_1_final-report-athletes-report-state).

De vreme ce cultura dopării se practica de ambele părţi ale Zidului (mai puţin cea a îndopării, de care se bucurau mai mult vesticii), probabil ca ea este o trăsătură germană care transcende limitele Războiului Rece. Poate că „hărnicia germană” este una dintre pilulele cu care nemţii au fost dopaţi mai întâi. Cred ca ea ar putea fi văzută şi ca o formă diluată de mitologie ariană, de adaptare pragmatică, la spiritul pieţei, a Supraomului. Aşa cum a arătat M. Platon în „Petrolul, nemţii şi americanii”, năvălitorii nu ne otrăvesc doar pământul şi apa, ci şi minţile şi sufletele, prin intermediul unei propagande care ne înstrăinează de noi înşine, ne falsifică adevărul nostru ca popor şi ca persoane. 

  

Creştinismul all-inclusive[1]: ce lipseşte? (I)

Notă: După cum anunţam în postarea anterioară, ofer aici prima secţiune din cadrul unui text mai extins despre de ceea ce consider că poate fi numit pluralismul teologic al „şcolii” fondate de gândirea religioasă a lui Andre Scrima şi Andrei Pleşu. Am în vedere un curent de gândire, dacă nu cumva singurul din cultura ortodoxă românească actuală, care afirmă că toate credinţele religioase sunt căi la fel de legitime pentru a ajunge la Dumnezeu. Asemenea pluraliştilor liberali din Vest, care cred că doar ei înţeleg adevărata semnificaţie a tuturor religiilor,[2] pluraliştii ortodocşi consideră că doar lor, celor care l-au eliberat pe Duhul din lampa Buzăului, li se descoperă în sfârşit adevărul pur şi simplu al tuturor religiilor.

*
 

Cu ocazia sărbătoririi Sfinţilor Trei Ierarhi din anul acesta, PF Daniel declara anul 2013 „Anul comemorativ al Părintelui Dumitru Stăniloae”; în mesajul său, PF Daniel sublinia că „este un prilej pentru întreaga Biserică Ortodoxă Română, dar mai ales pentru şcolile de teologie să cunoască mai bine opera sa [a părintelui Stăniloae], să se inspire din ea, să se lumineze şi în acelaşi timp să adâncească viaţa creştină într-o vreme de mare secularizare, de confuzie şi de secetă duhovnicească”.[3]

La drept vorbind, opera Părintelui Stăniloae a continuat să fie tot mai bine cunoscută în şcolile ortodoxe de teologie din România, fără ca ele să devină, prin aceasta, şi nişte şcoli de teologie ortodoxă. Adâncimile vieţii creştine sunt mai greu de sondat, ce-i drept (cf. 1 Corinteni 2), însă la suprafaţă se poate vedea cu uşurinţă cum sporesc secularizarea, confuzia şi seceta duhovnicească. Ne putem aştepta ca acest fenomen de degradare spirituală să se prelungească, câtă vreme cauzele lui sunt căutate doar la suprafaţă, adică în acelaşi plan în care îi este permis şi operei Părintelui Stăniloae să circule. Mă refer la faptul că examenele şi concursurile care includ o bibliografie „Stăniloae” nu verifică decât memoria candidaţilor, capacitatea lor de a acumula un volum satisfăcător de citate potrivite din Stăniloae. Dacă ar fi şi asumată, nu doar memorată, teologia părintelui Stăniloae ne-ar putea ajuta să vedem că sursa secularizării, confuziei şi secetei duhovniceşti se află tocmai în viaţa noastră creştină, în acel „adânc” despre care suntem încredinţaţi că ne apără de îndoieli şi erori. Se poate obiecta că asumarea cere timp; un timp de care nu dispunem, pentru că examenele trebuie organizate de unii şi susţinute de alţii.

Teologia Părintelui Stăniloae poate inspira atât cât poate lumina. Nu-i putem cere să lumineze acolo unde tot ce se cere studentului e să reproducă nişte pasaje consistente din opera lui Stăniloae. Există în mod cert numeroşi studenţi şi profesori care şi-ar dori cu adevărat ca şcoala să fie un prilej de întâlnire cu o teologie veritabilă precum cea a Părintelui Stăniloae. Inflexibilitatea „sistemului”, care nu poate „mântui” ceea ce nu a uniformizat mai întâi, explică în parte de ce această întâlnire este permanent amânată.

Orice întâlnire veritabilă cu teologia ortodoxă înseamnă de fapt o întâlnire veritabilă cu Hristos, deci o convertire. Viziunea „radical nouă despre viaţă”[4] care marchează convertirea creştină nu se limitează însă la momentul Botezului, ci implică un efort permanent de descoperire şi păstrare a celor „trei dimensiuni sau niveluri ale viziunii creştine a realităţii: cea a Bisericii, a lumii şi a Împărăţiei.”[5] Corespunzător, neputinţa de a înţelege adecvat aceste relaţii, privilegierea sacramentelor, de pildă, ca „realitate supremă”, a condus la îndepărtarea Bisericii de „lume” şi a „lumii” de Biserică, deci la înstrăinarea Bisericii de propria sa natură şi vocaţie.[6] În loc să fie «simboluri „în această lume” a „lumii ce va să fie”, a desăvârşirii tuturor lucrărilor în Dumnezeu», înţelegerea deformată a sacramentelor a făcut ca ele să „se afle la originea crizei de astăzi”, să fie „izvorul şi otrava secularismului.”[7]  

Înţelegerea parţial corectă a secularizării corespunde unei înţelegeri parţial corecte a creştinismului; astfel, secularizarea ne apare ca un refuz al sacrului şi deci şi al religiei, a cărei datorie ar fi tocmai aceea de a-l „salva”. Pentru că ambele înţelegeri sunt doar parţial corecte, ele sunt fundamental greşite. De fapt, o mentalitate seculară hotărâtă să atribuie valori spirituale lumii este mai aproape de adevăr decât una religioasă hotărâtă să-i retragă lumii orice atribut spiritual. Din acest punct de vedere, secularizarea ar trebui să fie văzută mai degrabă ca un proces spiritual de revendicare a unei lumi abandonate de o religie care separă sacrul şi profanul. Secularismul este tocmai rezultatul acestei separaţii. Nu lumea, ci religia retrasă în dimensiunea pură a „sacrului” este cauza secularizării.[8]

De aici şi efortul continuu al lumii de a înţelege mântuirea în termenii lumii. Sigur că e falsă orice mântuire fără Dumnezeu; după cum e falsă orice mântuire fără lume, fără cosmos, fără trup. Ezitările, confuziile lumii în privinţa mântuirii sunt determinate în bună parte de ezitările şi confuziile Bisericii în privinţa lumii. Găsim în programul postului de radio Trinitas al Patriarhiei Române un permanent exemplu al unei asemenea separaţii dintre sacru şi profan, cu transmisiunea slujbelor pe de o parte şi cu reportaje sau ştiri din viaţa cotidiană pe de alta, care nu se întâlnesc nicăieri chiar şi atunci când par să comunice. De pildă, în rubrica curentă de psihologie difuzată de postul de radio Trinitas, cazurile psihologice sunt frecvent explicate prin trimiteri la situaţii biblice. Astfel, în cadrul emisiunii din 16 iulie 2013, este invocată postirea lui Hristos în pustie ca răspuns la foamea şi setea necontrolată a anumitor oameni. Nu doar învăţătura creştină despre postire, ci întreaga miză a creştinismului este înţeleasă anapoda. Din răspunsul lui Hristos adresat diavolului („Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” Matei 4:4), psihologul ne lămureşte că

„Magistralul răspuns al lui Iisus nu neagă valoarea hranei, ci acordă întâietate lui Dumnezeu. În spatele acestei idei se ascunde un mesaj: autocontrolul şi cunoaşterea de sine pot uşor stăpâni porniri pe care psihologia le numeşte nevoi bazale.”[9]

Psihologul dorea să sublinieze că nu ai nevoie de un stomac plin pentru a fi fericit. Dar la fel de bine nu ai nevoie nici de unul gol. Hristos nu este un nutriţionist, patimile nu sunt „nevoi bazale” şi nici înfrânarea, autocontrol. De fapt, creştinismul ortodox nu recomandă nici autocontrolul – nu a fost tocmai auto-controlul cel care ne-a îndepărtat de Dumnezeu în primul rând? – nici lipsa lui, ci lucrarea împreună a omului cu Dumnezeu în ascultarea omului de Dumnezeu. Biserica este o familie, este un trup unde stăpânirea de sine poate însemna la fel de bine că ţi-ai pierdut capul. Cine a citit cartea Facerii găseşte natural ca sângele rece să fie un atribut caracteristic reptilelor.

În măsura în care o mai bună cunoaştere a operei Părintelui Stăniloae urmăreşte în primul rând asumarea teologiei sale, putem spera că manipulările ori deformările publice ale creştinismului de genul celor menţionate mai devreme se vor împuţina (cel puţin în mediile de comunicare ale BOR) sau că, odată produse, ele nu ar mai circula fără a întâmpina obiecţii. Părintele Dumitru Stăniloae însuşi, cu toate că nu era o fire polemică, nu întârzia să-şi exprime „stupefacţia şi durerea” la vederea entuziasmului unor tineri studioşi faţă de „atitudinea favorabilă, generoasă a d-lui Blaga faţă de religie”[10]; nu este exclus ca această durere să fi fost unul din motivele pentru care Părintele Stăniloae s-a simţit nevoit să-i răspundă lui Blaga, arătând că prin desprinderea credinţei de religie Blaga transformase religia într-o metafizică. Mai exact, „dl. Blaga procedează cu religia ca unul care sugrumă pe cineva spunîndu-i cuvinte de mîngîiere”,[11] insista părintele Stăniloae, precizând fără menajamente sensul „generozităţii” lui Blaga.

Paragraful ne spune câteva lucruri semnificative. Mai întâi, ne spune că nu doar zgârcenia, ci şi generozitatea omului cu Dumnezeu este mortală, în sensul propriu al cuvântului. Cu deosebirea că în timp ce prima îl ucide pe om, a doua îl ucide pe Dumnezeu. Întregul volum impresionează de altfel prin efortul Părintelui Stăniloae de a apăra adevărul despre Dumnezeu în faţa savantului dispus să-l sacrifice în numele religiozităţii. În al doilea rând, vedem că un teolog ortodox român nu se sfia să intervină într-o situaţie în care adevărul era contestat, chiar dacă autorul contestaţiei era un personaj care se bucura de un considerabil prestigiu. În sfârşit, aflăm că autoritatea şi carisma lui Blaga produseseră o modă intelectuală susţinută de interesul tinerilor pentru, cum ar spune cineva, „un discurs onest şi inteligent asupra unei teme perene: Adevărul.”[12]

Probabil că lumea interbelică românească, cu ortodoxie cu tot, nu avea faţă de mode o rezistenţă mai mare decât cea de astăzi.[13] Încercări precum cea a Părintelui Stăniloae, de a apăra Adevărul erau şi atunci la fel de riscante; putem presupune că astăzi, dacă nu ar fi fost ridiculizat,[14] Părintele Stăniloae ar fi fost ignorat şi marginalizat cu acordul şi participarea nemijlocită a celor care, după moartea sa, organizează concursuri şi simpozioane „Stăniloae”. Câtă vreme cunoaşterea operei părintelui Stăniloae nu ne ajută să dobândim şi o conştiinţă creştină, exprimată printr-o atitudine mărturisitoare corespunzătoare, nu rămânem decât „aramă sunătoare şi chimval răsunător” (1 Corinteni 13:1). 

Dacă Adevărul nu există în mod obiectiv, nu are rost să-l salvăm în planul subiectivităţii, insista Părintele Stăniloae în controversa cu Blaga. Nu putem salva bucăţi de adevăr aşa cum nu putem salva bucăţi de viaţă. Părintele Stăniloae oferea prin urmare o descriere literală a metodei lui Blaga de „salvare” a religiei: prin sugrumare. E drept însă că Blaga o făcea cu mult stil. În definitiv, nu este şi eutanasia un mod de a ucide cu stil, nu doar cu milă? Se poate face aici o paralelă la modul în care erezia tranşează Adevărul în „adevăruri” mai mici: aşa cum activitatea de eutanasiere din Germania nazistă (inspirată de elita progresistă americană a anilor ’20) devenise lucrativă şi prin furnizarea de organe şi membre umane clinicilor şi şcolilor medicale din Europa Centrală,[15] tot astfel şi erezia devine profitabilă prin traficul de adevăruri „mici”, pe care le plasează oriunde se simte îndemnată de „Duhul”.

„Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; dar Fiul Omului n-are unde să-Şi plece capul” (Luca 9:58). Făcătorului lumii, Blaga îi retrăgea istoria şi lumea, rezervându-i doar un loc în conştiinţă. Alţii, mai subtili, îl invită astăzi pe Dumnezeu anume în afara istoriei. De ce? Pentru că în afara istoriei nu există nici un mormânt gol, şi nici un staul, nu există nici Buzău, nici Ierusalim, nici Betleem. În afara istoriei nici măcar nu mai e nevoie să sugrumi Adevărul: nu poţi răstigni ce nu s-a întrupat. Astăzi, Adevărul este tăgăduit într-un mod special, fiind pus în relaţie cu adevărurile mici.[16] Iar primul lucru care i se cere Adevărului e să nu mai fie atât de mare. Odată respinsă superioritatea creştinismului în raport cu alte credinţe, poate fi afirmată natura comună a adevărului revelat: descoperim dintr-o dată cât de multe sunt religiile care cred în treime (probabil toate), în cât de multe religii divinitatea se întrupează şi că în niciuna nu întârzie să învie la loc. Pe scurt, nu e nimic nou sau particular în legătură cu creştinismul. Nimic, în orice caz, care să justifice presupusa lui superioritate.

Soluţia nu constă în promovarea unei mode „sănătoase”, a unei mode „Stăniloae” care să înlocuiască o alta „bolnavă” care schilodeşte minţile oamenilor aşa cum unele mode vestimentare le schilodesc trupurile. Nu pentru că o modă Stăniloae nu ar fi de dorit, ci pentru că aşa ceva nu ar fi posibil: nu pentru că nu ar fi destul „stil” în omul acesta, ci pentru că e prea multă substanţă. Simplificând, s-ar putea spune că atunci când substanţa determină stilul, ai un model. Când se-ntâmplă invers, ai o modă.

Stilul parazitează substanţa. Poţi împrumuta sau imita un stil, dar nu poţi împrumuta sau imita substanţa. „Cum spui” ţine de stil, „ce spui” de substanţă. Gândind în stilul lui Blaga, este posibil să ajungi la concluzii asemănătoare cu ale lui. Gândind în stilul lui Stăniloae, ai toate şansele să spui prăpăstii. Ceea ce mă face să cred că, în măsura în care aceste truisme sunt corecte, ele s-ar putea dovedi utile şi pentru înţelegerea diferenţei dintre ortodoxie şi erezie: asemenea stilului, erezia produce o diluare a substanţei, o privilegiere a adevărurilor mici. „Cum spui” devine la fel de important, ba chiar mai important decât „ceea ce spui”. Nu poţi vorbi cu stil despre „deofiinţă”, după cum nu poţi vorbi fără stil despre „interval”.

Părintele Stăniloae nu poate reprezenta un model de teolog decât în măsura în care înţelegem că teologia sa a fost posibilă nu datorită unui context mai favorabil creştinismului decât al nostru, nu datorită unei şcoli care, pe lângă sarcina transmiterii de cunoştinţe, cultiva şi integritatea intelectuală şi morală – oricare ar fi fost meritele lumii sau şcolii interbelice, putem bănui că oportunismul se plătea şi atunci la fel de bine ca oricând – ci pentru că şi-a asumat credinţa integral, până în ultimele ei implicaţii şi cu orice preţ. Fără înţelegerea acestui fapt nu vom avea niciodată o şcoală de teologie, cum ar fi putut produce o teologie a persoanei asumată real şi consecvent, nu doar carieristic, ci doar şcoli teologice, în umbra dar mai ales la catedra cărora vor apărea şi înmulţi necreştinii sau ereziarhii.

Pentru a cunoaşte mai bine teologia Părintelui Stăniloae, ar trebui mai întâi să-l cunoaştem mai bine pe Părintele Stăniloae. Şi pentru asta, poate că trebuie să începem cu Dumnezeul lui Stăniloae. Poate că aşa nu vom reuşi să adâncim viaţa creştină, dar vom reuşi cel puţin să o facem mai clară, astfel încât să nu mai confundăm îndemnul „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13:34) cu „Împăcat cu directoru. Pupat toţi piaţa endependenţi. Mâne sară logodna”.

NOTE:

---

[1] “An all-inclusive resort is a holiday resort that includes a minimum of three meals daily, soft drinks, most alcoholic drinks, gratuities and possibly other services in the price. Many also offer sports and other activities included in the price as well. They are often located in warmer regions.” (http://en.wikipedia.org/wiki/All-inclusive_resort ) Din perspectivă creştină, aceste locaţii sunt situate mai precis “in lukewarm religions”.

[2] http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=05-02-001-e

[3] http://www.ziarullumina.ro/eveniment/sfintii-trei-ierarhi-au-fost-cinstiti-de-teologi

[4] Alexander Schmemann, Din apă şi din Duh, Sophia, 2009, p. 15.

[5] Alexander Schmemann, Pentru viaţa lumii. Sacramentele şi ortodoxia, (EIBMBOR, 2001), p. 179.

[6] Ibid. p. 180.

[7] Ibidem.

[8] Aceste observaţii, pe care am încercat să le rezum aici, revin constant în scrierile părintelui Alexander Schmemann. Vezi în special volumul Pentru viaţa lumii. Sacramentele şi ortodoxia, şi eseul „Between Utopia and Escape” http://www.schmemann.org/byhim/betweenutopiaandescape.html

[9] http://www.radiotrinitas.ro/toate/rubrica-de-psihologie/ min. 04:00-04:32.

[10] Dumitru Stăniloae, Poziţia domnului Lucian Blaga faţă de creştinism şi ortodoxie, editura Paideia, 1993, p. 33.

[11] Ibidem.

[12] http://paulsiladi.wordpress.com/2013/02/11/andrei-plesu-gheorghe-fedorovici-si-presupusa-ortodoxie/

[13] Cosmopolitismul este o trăsătură a spiritului occidental modern, fapt care nu trebuie uitat atunci când acuzăm eclectismul şi fascinaţia pentru mode culturale a intelectualilor români. Din acest punct de vedere, România este cu totul la fel, lucru pe care-l ştiu desigur şi partizanii tezei despre natura „altfel” a românilor. Ce vor ei să demonstreze nu este că România e altfel, fapt evident şi normal, ci că e diferită într-un mod inferior celui în care ceilalţi sunt diferiţi. Potrivit acestei teze, România nu este altfel în sensul în care un blond este altfel faţă de un brunet, ci în sensul în care ologul sau retardatul sunt altfel faţă de omul sănătos. Ceilalţi nu sunt perfecţi, e drept, dar problema e că noi nu suntem normali. Dar, după cum bine sublinia cineva, grav nu e, pentru autorii acestei observaţii, că nu suntem normali, ci că suntem atât de defecţi încât nu mai putem deveni normali niciodată. (Vezi Vintilă Mihăilescu, „Un trecut pentru România”, http://dilemaveche.ro/sectiune/tilc-show/articol/un-trecut-romania). Indirect, exerciţiul recent al dlui Boia verifică şi măsura în care românii au reuşit să se recunoască în imaginea reflectată de oglinda-fecală pe care un alt reputat intelectual le-o oferea cu luciditate cu douăzeci de ani în urmă.

„Omul este ceea ce s-a născut sau ceea ce a ieşit de pe masa de operaţie?”, mă întreba abrupt dl Siladi (http://paulsiladi.wordpress.com/2013/02/11/andrei-plesu-gheorghe-fedorovici-si-presupusa-ortodoxie/) sugerând o gravă ambiguitate în formularea mea, atunci când am numit „capelan” o femeie care-şi făcuse operaţie de schimbare de sex. De fapt, chiar dacă identitatea sexuală a omului este cea cu care s-a născut, ea poate fi pusă în discuţie odată ce constituţia lui istorică, adică tot şi toţi cei care i-au precedat naşterea şi au făcut-o posibilă, precum şi constituţia lui ontologică, mai precis teologică, sunt puse în discuţie. Orice s-ar zice, „fecala” nu poate fi discriminată sexual. „Trans-românul” devine atunci singura alternativă la „fecală”, dar el nu este, la rândul lui, decât o etapă intermediară în drumul spre trans-persoană. Pentru a mă exprima într-un limbaj mai familiar simpatizanţilor dlui Pleşu, dacă-l iei pe Duhul de la Buzău şi-l pui să bântuie în interval, ai rămas nu doar fără buzoieni, ci şi fără Duh. Nu-ţi mai rămâne decât intervalul, în cadrul căruia oricine poate fi orice.  

Cât despre controversa Stăniloae-Blaga, ea lasă mai degrabă impresia că ortodoxia nu era chiar „cu totul absentă din efervescenţa şi aş zice „dramatismul” culturii europene a timpului” după cum aprecia A. Scrima (Teme ecumenice, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 135). Excepţie o făcea, pentru Scrima, gruparea adunată în jurul lui Nae Ionescu (ibid. p. 137). Dar cultura europeană a timpului nu poate fi limitată la neotomism şi la redescoperirea surselor patristice a teologilor occidentali („[…] bogata literatură şi gîndire catolică, parte integrantă a culturii occidentale şi, deci, implicit universale” ibid., p. 136); din păcate, teologia patristică continua să fie asimilată de catolici în termenii lor, adică din perspectiva limitată, juridică, specifică gândirii apusene, astfel încât dezamăgirea sau lipsa de interes a teologilor ortodocşi era justificată. Pe de altă parte, teologia ortodoxă tocmai se redescoperea pe sine în acea reînviere patristică marcată de Congresul de Teologie de la Atena din 1936. Mi se pare revelator faptul că această teologie neo-catolică, studiată „intens” de tânărul Scrima (Teme ecumenice, p. 136) este cea care, împreună cu teologia neo-protestantă, a făcut posibil „un model teologic care pune serios în discuţie afirmaţiile de exclusivitate ale credinţei creştine tradiţionale. Noua paradigmă a fost înlesnită de confruntarea Bisericii la începutul secolului al XIX-lea cu romantismul şi cu accentul pus de el pe individualitate, pluralism şi relativism.” Donald G. Bloesch, “The Finality of Christ & Religious Pluralism”, Touchstone Magazine, Summer 1991, http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=04-03-005-f          

[14] Vezi răspunsul descalificant al lui Blaga, „De la cazul Grama la tipul Grama”, inclus în volumul Poziţia domnului Lucian Blaga…. Nici dl Patapievici nu vede în Părintele Stăniloae mai mult decât un „preot erudit, capabil să repete bine predania, dar”, precizează dl Patapievici, „un teolog creator, după opinia mea, nu a fost” (H.-R. Patapievici, Politice, Humanitas, 2006, p. 248).

[15] Vezi secţiunea “Death & Deceit” în Allan Carlson, “Death Wish II”, Touchstone Magazine, December 2001 (http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=14-10-030-f) 

[16] O concepţie a „adevărurilor mici” este mai degrabă proprie hinduismului decât creştinismului. Vezi punctul 4 al listei de diferenţe dintre hinduism şi creştinism enumerate de Peter Kreeft: http://catholiceducation.org/articles/apologetics/ap0008.html