Iudaism, creştinism, islam ... charlism

În Antiohia, ucenicii lui Hristos s-au numit creştini pentru prima dată. În Paris, pentru ultima. De la atacul credincioşilor musulmani (numiţi de media “terorişti” sau “fanatici” fără vreo identificare religioasă) asupra redacţiei revistei Charlie Hebdo, ucenicii se numesc “charlie”. Doar că, dacă te numeşti “charlie”, nu poţi fi şi creştin: două nume înseamnă două persoane, cel puţin în afara norului nominalist care ne acoperă temporar realitatea. Dacă eşti charlie, crezi în Charlie. Iar religia ta se numeşte, corespunzător, charlism.

Marion Montgomery (16 aprilie 1925 – 23 noiembrie 2011)

În terasă cu Marion [1]

de Michael Jordan

John Larkins, avocatul şi prietenul lui Marion Montgomery din Atlanta, mi-a spus recent că îl îndemnase adesea pe Marion să scrie ceva personal despre viaţa şi credinţa sa. Ca răspuns, Marion i-a trimis un lung eseu (87 de pagini bătute la maşină) întitulat „Credo”. John Larkins recunoaşte că nu acesta era lucrul pe care-l dorea: „În mod cert asta nu este genul de şuetă pe care sincer o aşteptam (de pildă, îmi amintesc cum şedeam odată împreună în terasa lui într-o după amiază, iar el a zis ceva de genul, «Cleanth Brooks stătea chiar pe locul pe care stai tu şi ...»)”

Bănuiala mea e că cei mai mulţi dintre cititorii lui Marion Montgomery sunt în genere familiari cu opera lui şi cu istoria intelectuală din spatele ei: oamenii de litere (Sf. Toma d’Aquino, Fugarii, Agrarienii, Noii Critici şi alţii) care i-au influenţat interpretarea literaturii şi culturii moderne. Eseul „Books, Books, Books” inclus în acest număr al The Christendom Review [2] poate fi un loc potrivit pentru descoperirea unei părţi din această istorie intelectuală. Totuşi, în spiritul dorinţei avocatului Larkins, eseul de faţă oferă câteva anecdote şi alte amintiri despre Marion însuşi care sper că îl vor descoperi cel puţin în parte pe Marion, împreună cu cercul de studenţi, prieteni şi asociaţi atraşi de el şi care au fost beneficiarii generoasei ospitalităţi manifestate de Marion şi Dot în minunatul lor cămin din Crawford.

Pe când studiam pentru licenţa în literatură cu Russell Kirk în Mecosta, Michigan, am avut fericita şansă de a-i întâlni pe Marion şi Dot Montgomery, doi sudişti „Fugari din calea Progresului” (formula lui Kirk pentru numeroşii tradiţionalişti care-l vizitau). Cuplul Montgomery a apărut la Piety Hill, reşedinţa lui Russell şi Annette Kirk, pentru un seminar de la Intercollegiate Studies Institute pe tema „Poate fi virtutea predată?” Dr. Kirk şi dl Montgomery au abordat tema pe rând, iar toate prelegerile aveau loc în biblioteca lui Kirk. Într-o fierbinte după-amiază de sâmbătă, după un prânz copios, Marion vorbea, iar prelegerea sa continua la nesfârşit. Pe lângă soarele după-amiezii, toate trupurile încinse din bibliotecă făceau ca încăperea să devină tot mai fierbinte. Dr. Kirk, instalat la masa lui din colţ, şi în deplina vedere a întregii audienţe, începu să-şi scape capul şi să moţăie. Annette a trimis-o pe fiica sa Andrea să-l trezească încetişor şi discret pe Dr. Kirk – şi nu doar o singură dată, în timp ce prelegerea tot mergea înainte. Într-un târziu, când Marion se opri o clipă pentru a-şi trage răsuflarea, Dot strigă: „Marion, îndură-te de oamenii ăştia!” [3]

 Asemenea lui Homer, şi dlui Montgomery îi plăcea să divagheze. Şi tot precum Homer, nici el nu s-a grăbit vreodată să spună ce avea de spus. Cei care se-ntreabă de ce conferinţele dlui Montgomery, eseurile din publicistica sa ori cărţile lui sunt lungi şi digresive ar trebui să consulte excelentul eseu al lui Gerhart Niemeyer „Why Marion Montgomery Has to ‚Ramble’” (Center Journal, Spring 1985).

În ciuda prelegerilor foarte lungi şi destul de dense susţinute de dl Montgomery la acest Piety Hill/ISI seminar, am fost atât de captivat de cunoştinţele şi capacitatea sa de pătrundere – şi de atenţia sa de bun simţ acordată aspectului local, particular, concret, personal – încât am început să-i citesc cărţile şi eseurile, şi în mod special trilogia sa The Prophetic Poet and the Spirit of the Age. Mai târziu l-am urmat pe dl Montgomery coborând în Sud, la University of Georgia, unde am studiat cu el pentru doctorat. Sub îndrumarea sa am scris o dizertaţie despre „Crezul agrarian al memoriei la Donald Davidson.”

În calitate de student al dlui Montgomery am descoperit că era extrem de devotat celor pe care-i învăţa şi îndruma. El însuşi era foarte serios în privinţa literaturii pe care o citea, preda şi despre care scria, şi aştepta de la studenţii lui să fie la fel – să răspundă imaginativ şi inteligent la ceea ce citeau la cursurile lui. Atenţia şi timpul pe care le dăruia scrisului studenţilor mă impresionează. Cum putea el petrece atât de mult timp editând şi comentând lucrările studenţilor? Am înaintea mea două eseuri pe care le-am scris pentru el: un eseu de cincisprezece pagini despre volumul lui T. S. Eliot Christianity and Culture şi un eseu de opt pagini unde comparam şi puneam în contrast poemul „The Second Coming” de Yeats şi „Journey of the Magi” de Eliot. Primul eseu are anexate patru pagini şi jumătate de comentariu la un singur rând scrise de dl Montgomery; al doilea, patru pagini de comentariu la un rând. Dl Montgomery a editat totodată ambele eseuri pentru stil, sugerând moduri prin care puteam formula argumentul mai limpede, mai puternic şi mai elegant. În cei aproape treizeci de ani de predare la nivel universitar, nu am văzut pe nimeni acordând o atenţie atât de temeinică scrisului studenţilor.

Această atenţie nu era întotdeauna plăcută. Îmi amintesc de o generalizare pripită făcută în schiţa unui capitol din dizertaţia mea. Observaţia dlui Montgomery a fost scurtă: „Aţi putea vărsa ceva mai multă cerneală în acest caz.” Concluzia mea era în mare parte corectă, dar nu-mi câştigasem dreptul de a trage acea concluzie prin asimilarea materialului: nu o demonstrasem prin intermediul argumentului şi exemplului. Prin urmare a trebuit să mă-ntorc în bibliotecă, iar după aproape două săptămâni de lectură şi câteva zile în plus de scris, am dobândit, în ochii dlui Montgomery, dreptul de a face aceeaşi generalizare.

Marion se ocupa atât de mult de studenţii săi şi de lucrările lor pentru că dorea să-i ajute să ajungă la adevărul lucrurilor.

Unul dintre citatele lui favorite, care apare frecvent în scrierile lui, este de la Sf. Toma d’Aquino: „Scopul studiului filozofiei nu este acela de a învăţa ce au gândit alţii, ci de a afla cum stă adevărul lucrurilor.” În lucrarea Liberal Arts and Community: the Feeding of the Larger Body, el scrie: „Adevărul lucrurilor, care trebuie să fie întotdeauna preocuparea noastră, este revelat prin intermediul cuvintelor bine întrebuinţate şi bine alese. Această revelaţie este arta tuturor artelor liberale.” Chiar dacă ştia că cuvintele sunt ustensile care uneori cedează în mână, el ştia de asemenea şi că ele sunt daruri dăruite omului de Dumnezeu pentru ca noi să putem cunoaşte lumea şi făpturile puse de Dumnezeu în lume. În unul dintre cele mai strălucite eseuri personale pe care le-am citit vreodată, „Fiului meu, înainte de a pleca la şcoală”, Marion tatăl (sau „Tăticu”, cum se semnează), îi scrie lui Marion fiul: „Îţi atrag atenţia încă o dată să nu uiţi că indiferent de cuvântul pe care-l foloseşti, german, englezesc, matematic, «a folosi cuvântul nepotrivit înseamnă a aduce mărturie mincinoasă.» Distinge. Deosebeşte.” [4] Împărtăşesc acest pasaj cu toţi studenţii mei din primul an de la Hillsdale College, sperând că îi voi smulge din leneşa şi neglijenta întrebuinţare greşită a cuvintelor. Alegerea cuvintelor este o alegere morală, indiferent că ne place sau nu să o recunoaştem. Prin îndrumare şi exemplu personal, Marion a predat acest principiu impresionant, capabil să schimbe viaţa.

Una dintre anecdotele mele preferate despre Montgomery este povestită chiar de el, şi nu doar o dată, cu umorul pe seama lui. În timp ce susţinea o conferinţă la un  congres de literatură, Marion ţinea în mână nelipsitul lui trabuc Marsh Wheeling, gesticulând cu el pentru a sublinia punctele importante din comunicarea sa. La un moment dat remarcă în sală pe cineva care părea să-i asculte fiecare cuvânt cu multă atenţie. Cine putea fi? Marion îşi dădu seama că era Malcolm Cowley, marele critic literar şi editor de la The New Republic. La sfârşitul conferinţei, Cowley veni fără întârziere lângă podium, Marion crezând că pentru a discuta punctele mai subtile din conferinţă. În schimb, Cowley l-a întrebat: „Ăsta e un trabuc Marsh Wheeling? De unde le-aţi luat?”

Permiteţi-mi să închei omagiul meu către Marion (şi Dot) printr-o încă o anecdotă. În 1985 Andrew Lytle a venit să conferenţieze şi să citească din lucrările sale de ficţiune la University of Georgia. Îmi amintesc cu afecţiune adunarea organizată în onoarea sa la casa familiei Montgomery. La această reuniune festivă am urmat sfatul dlui Lytle din eseul lui cuprins în I’ll Take My Stand, „The Hind Tit”: „Azvârliţi radioul şi luaţi în schimb vioara de pe perete.” De fapt, am scos chitara din cutia ei şi am cântat „I Am an Old Confederate” şi alte cântece şi balade folk. Marion însuşi a comemorat vizita prietenului său la Universitate şi la Crawford în „For Andrew: In Celebration,” una dintre piesele adunate în On Matters Southern.

*

În cursul acelor ani pe care i-am trăit în Athens, am fost adeseori oaspete la casa din Crawford a familiei Montgomery. După mai mulţi ani, când familia mea şi cu mine reveneam din Michigan, Dot şi Marion ne primeau şi ne tratau întotdeauna ca pe nişte membri ai familiei lor, primindu-ne chiar şi atunci când tocmai se refăceau după operaţie, părând să ne placă, cu timp şi fără de timp, pe noi şi pe bebeluşii, ţâncii şi pe posacii copiii mai mari ai noştri. Plimbări de-a lungul străzii sau în jurul curţii sau pe potecile din grădină; mese în bucătărie sau grătare pe peluză; şi numeroase istorioare sau anecdote împărtăşite pe terasă – toate acestea înseamnă atât de mult pentru noi toţi.

Am aproape tot ce a publicat Marion (trei nuvele, trei culegeri de versuri, diverse povestiri scurte şi majoritatea celor douăzeci şi două de volume de critică literară şi culturală). Am de asemenea şi exemplare în manuscris ale multor lucrări nepublicate. I-am luat interviuri, am scris articole de enciclopedie despre el şi am recenzat opt dintre cărţile lui, recomandându-l persoanelor dornice să ajungă la adevărul problemelor literare şi culturale. Şi oricât sunt de bucuros că am cărţile lui şi că am înţeles unele dintre ele, cărţile nu-l pot înlocui pe dl. Montgomery. Oricât de mult am învăţat din cărţile lui, am impresia că am învăţat la fel de mult de la Marion în persoană, sau din scrisorile lui către noi. Marion în carne şi oase, în persoană, aşezat în terasa din spaţioasa lui casă din Crawford – aceasta înseamnă mai mult pentru mine decât toate cărţile.

Cu toate acestea, noi trăim pentru Veşnicie, iar Marion în cărţile lui, dar şi în persoana sa (ca profesor, prieten, mentor, corespondent, confident, ba chiar şi ca un tată pentru mulţi), a ajutat atât de mulţi dintre noi, călătorii, să ne pregătim pentru Veşnicie. Dumnezeu fiind cu noi, ne vom întâlni iarăşi cu Marion.

Slavă lui Dumnezeu pentru Marion.

(Traducere de Gheorghe Fedorovici)

Note:

[1] „On the porch with Marion” a apărut în The Christendom Review vol. 4, issue 01, şi este disponibil la adresa http://www.christendomreview.com/Volume004Issue001/remembering_001.html.

[2] http://www.christendomreview.com/Volume004Issue001/essay_001.html

[3] Comentariile lui Marion de la seminar au fost dezvoltate şi transformate într-o carte: Virtue and Modern Shadows of Turning: Preliminary Agitations, publicată în 1990 de ISI books.

[4] Eseu inclus în On Matters Southern: Essays About Literature and Culture, 1964-2000, de Marion Montgomery (McFarland, 2005).

 

Ce-am avut şi ce-am pierdut?

Ce este sigur la fiecare alegeri de până acum este că indiferent de câştigător, românii pierd. Cu Ponta preşedinte, am fi continuat să pierdem în toate direcţiile. Cu Iohannis, cel puţin o direcţie pare sigură. Căci din perspectiva mantrei „România barbară — Occidentul civilizat”, victoria lui Iohannis nu poate fi descrisă decât ca o victorie a civilizaţiei asupra barbariei. Acesta este şi motivul pentru care victoria lui Iohannis este atribuită în principal voturilor studenţilor („intelectualii”) şi românilor din străinătate („civilizaţia”).

Sugestia e că împreună cu BOR („superstiţie”, „obtuzitate”) şi cu Ponta (pseudo-intelectual, plagiator), românii băştinaşi („barbarii”, „primitivii”) merită să rămână în groapa istoriei. Dacă Ponta se voia un simbol al unităţii (intenţie care, vorba studenţilor români din Anglia, ne unea mai ales împotriva lui Ponta http://www.gandul.info/interviurile-gandul/vot-plagiat-scrisoarea-studentilor-din-londra-pentru-guvern-si-bec-ne-ati-lasat-plangand-de-frustrare-umiliti-si-batjocoriti-13488441), Iohannis este folosit pentru a-i separa pe români, pe românii „civilizaţi” de românii „barbari”, vestul României de sudul şi estul ei. Sper că Iohannis va domoli entuziasmul românilor arieni  şi nu va admite marcarea cu numere de identificare a românilor impuri, care refuză efectele civilizatoare ale Vestului, preferând să rămână ortodocşi, deci barbari. Sau va declara la rândul lui că nu a făcut altceva decât să se supună ordinelor?

Primul etaj

„Văd că la dumneavoastră gândul vindecării a ajuns o idee fixă,” îl dojeneşte amical medicul de la etajul al patrulea pe Giuseppe Corte, eroul povestirii lui Dino Buzzati, „Şapte etaje”. [1] Intrat într-un sanatoriu modern pentru a-şi trata o afecţiune uşoară, Corte se trezeşte mutat sub diferite pretexte de la etajul şapte la etajele inferioare, destinate grav bolnavilor. În cele din urmă, Giuseppe Corte împărtăşeşte şi el soarta celorlalţi pacienţi, ajungând la rândul său la primul etaj:

„Dar cum se face că încăperea devenea deodată atât de întunecoasă? Ziua era încă în toi. Cu un suprem efort, Giuseppe Corte, paralizat parcă de o ciudată toropeală, se uită la ceasul de pe noptieră. Era trei şi jumătate. Întoarse capul în partea cealaltă şi văzu cum rulourile de la fereastră, ascultând de o misterioasă comandă, coborau încet, stăvilind pătrunderea luminii.”

Faptul că, din 1990 încoace, anul acesta alegem pentru a şaptea oară preşedintele ţării, face ca analogia cu povestirea să fie încă şi mai sugestivă. Precum în povestirea lui Buzzati, pe măsură ce coborâm în adâncurile sanatoriului modern ne bucurăm de medici tot mai competenţi. La urma urmei, doar o somitate ca profesorul Dati, cu doctorat legitim, ştie cum trebuie coborâte storurile: ca şi cum întunericul ar cuprinde blând lumina.

Notă:

[1] Dino Buzzati, Deşertul tătarilor, Minerva, 1972, pp. 238-255.

God Bless You, Mr. Vonnegut (1)

Kurt Vonnegut, Jr.: 11 noiembrie 1922 — 11 aprilie 2007

Deşi nu era el însuşi un maestru al elocinţei, Vonnegut regreta dispariţia ei. [1] Cred însă că ce regreta nu era neapărat dispariţia frazării bogate, a ornamentului retoric pe care suntem obişnuiţi să-l asociem elocinţei, ci compromiterea legăturii dintre adevăr şi expresie, dispariţia capacităţii de a indica un adevăr care nu poate fi tranşat abrupt. Cred că Vonnegut folosea fraze simple nu pentru că ar fi fost incapabil să producă unele lungi, complexe, ci tocmai pentru a deveni accesibil liceenilor, [2] accesibil, mai precis, acelei perioade din viaţă când lucrurile pot fi hotărâtoare într-o măsură mai mare decât mai târziu.

Nu m-am gândit la dispariţia elocinţei, deşi mă gândesc serios la Vonnegut de ceva vreme, până să mă simt atins, lovit de felul de a vorbi al celor din jurul meu: emiterea oricărui sunet sau grup de sunete îmi sugerează ţăcănitul unei tastaturi. Oamenii vorbesc, rostesc, de parcă ar lovi tastele unei tastaturi. Suntem atât de obişnuiţi cu vorbirea umană, încât ne este greu să vedem în această emitere de sunete articulate ceva mai mult decât tastarea unui mesaj de tip „sms” ori „messenger”. Poate că lingviştii vor numi aceasta articularea a treia, nu ştiu. Ştiu doar că odată cu dispariţia elocinţei nu s-a pierdut numai un dar retoric, ci capacitatea omului de a vorbi pur şi simplu, de a numi lucrurile şi de a rosti adevărul.

NOTE:

[1] “I just don’t think people get off on language anymore. Language used to be an elevated art. It used to be for people what music can be. But people don’t learn to do that anymore, so eloquence is merely a matter of waste now. Who needs a good vocabulary and proper English? Eloquence — it’s dead and who needs it? We use shorthand nowadays. Fuck you — you know what I’m saying?” http://www.mcsweeneys.net/articles/the-best-jokes-are-dangerous-an-interview-with-kurt-vonnegut-part-one

[2] “[It] makes me readable in high school. Not too many big sentences.” Ibid.

Mircea Platon: De ce voi vota cu Iohannis

(Vezi textul integral aici: http://www.cotidianul.ro/de-ce-voi-vota-cu-iohannis-250411/)

„[...] E un pariu al lui Pascal politic: dacă Iohannis va continua mârlănia şi fărădelegile epocii Băsescu-Ponta (coabitanţii de extracţie fesenistă), nu pierdem nimic. Campania lui Iohannis a mizat subtil, discret, pe ideea „neamţului” ponderat care face ordine. Cu alte cuvinte, dacă administraţia Iohannis va fi coruptă, măcar nu va mai fi scoasă Mioriţa ţap ispăşitor. Nu se va mai putea apela la stereotipuri. Nu se vor mai putea invoca „lenea, fatalismul, neseriozitatea” şi toate celelalte metehne ale românilor. Va fi corupţie „nemţească”, EUropeană. Va fi corupţia „maxweberianismului” în numele căruia suntem criticaţi de ani de zile (ca şi spaniolii, italienii, grecii ş.a.m.d.). Iar dacă va asana cumva grajdurile lui Augias, cu atât mai bine ţării.”

 

Gustul alegerilor

Periodic, dl Liiceanu ne cheamă în Luminiş pentru a ne spune Povestea. Povestea Dezvăluirii unui Uzurpator şi a felului în care acesta şi-ar putea dobândi legitimitatea. Dar aşa cum uitarea întrebării despre fiinţă a dus cultura occidentală pe drumul spre nihilism, tot astfel uitarea întrebării despre Harap-Alb nu poate decât să consolideze declinul în care ne aflăm de peste şaptezeci de ani. Într-o ţară al cărei rege este încă în viaţă, dl Liiceanu imaginează intrigi în care diverşi Spâni şi Oameni Roşii i-ar putea prelua misiunea. Aceasta este o poveste care-i încântă, dacă nu chiar distrează, pe Spâni şi pe Oamenii Roşii. „Nici noi nu am putea să o spunem mai bine,” recunosc ei cu invidie.

După Traian Băsescu, beneficiarul originar al versiunii istorisite de dl Liiceanu, [1] a venit rândul lui Ponta (http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-18350866-fie-mila-noi-domnule-ponta.htm). Dincolo de propunerea de reformare a Spânului, implicaţia imediată e că Ponta-Spânul împiedică Apariţia lui Harap-Alb. Mi se pare însă că basmul lui Harap-Alb, cel puţin în versiunea dlui Liiceanu, nu corespunde realităţii mai întâi pentru că Ponta nu este singurul Spân din lumea noastră: noi nu avem de ales între Harap-Alb şi adversarii lui, ci între diverşi Spâni şi Oameni Roşii. Atunci când dl Liiceanu aminteşte genealogia spirituală a lui Ponta uită să spună că, într-un fel sau altul, toţi politicienii actuali au acelaşi părinte: nu i-au rezistat PSD-ului decât partidele care aveau genele pesediste. Având o altă descendenţă, PNŢ-ul a fost condamnat de la bun început.

Poate că povestea Caprei cu trei iezi descrie situaţia actuală ceva mai bine, cu precizarea că sunt mai mulţi lupi, Ponta nu este singurul. Dar mulţi sau puţini, nu lupii sunt problema în poveste, ci iezii, care nu recunosc vocea Caprei. Iar în povestea vremurilor noastre, problema e Capra însăşi. Pentru că nu-şi mai învaţă iezii să-i recunoască vocea, ba chiar le fredonează melodiile Lupului. Problema Caprei e că-şi schimbă nu doar părul, ci şi năravul. [2]

Dar poate că încă şi mai bine descrie situaţia în care ne aflăm povestea Regelui Pescar, a regelui bătrân însărcinat cu protejarea Graalului. Graalul poate fi orice lucru care salvează: de la un potir la un om. Este un simbol al salvării, aşa cum au recunoscut public cei doi candidaţi principali la alegerile din 2 noiembrie(http://www.ziare.com/victor-ponta/candidat-alegeri-prezidentiale-2014/regele-mihai-tema-de-campanie-ponta-si-iohannis-se-intrec-in-urari-1329585).

Dl Liiceanu îl consideră pe Ponta vinovat pentru pierderea „locului pe care fiecare dintre noi se cuvine să-l ocupe în societate” (http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-18350866-fie-mila-noi-domnule-ponta.htm). Dar locul din societate nu ne poate fi retras de cineva ca Ponta nici măcar atunci când ne definim locul prin doctoratul nostru; locul şi bunul simţ nu ne-au putut fi retrase nici măcar prin afrontul adus de Traian Băsescu Regelui Mihai prin nişte acuzaţii care reprezintă culmea josniciei din perioada postrevoluţionară. Decenţa, pudoarea şi bunul simţ sunt însă puternic erodate de-abia când cei care ar trebui să le apere tac exact atunci când ele sunt mai ameninţate (http://www.gandul.info/puterea-gandului/dialog-in-surdina-al-intelectualilor-lui-basescu-8382370). De aceea, nu cred că putem vedea în apelul dlui Liiceanu către Ponta ceva mai mult decât o glumiţă.

Printre altele, dl Liiceanu îi reproşează lui Ponta prostul gust şi aroganţa, trăsături care justifică vulgaritatea şi corupţia din politica românească actuală. Lăsând la o parte că elita l-a sprijinit cu eleganţă pe Traian Băsescu în ciuda foarte discretului său bun simţ, aroganţa cu care Ponta minimalizează gravitatea plagiatului din lucrarea sa de doctorat se regăseşte în aroganţa cu care Iohannis răspunde întrebărilor despre casele sale, în condiţiile în care însuşirea necuvenită a unei proprietăţi poate fi şi ea privită ca o formă de „plagiat”. Românii nu au de ales între o „aroganţă neşlefuită” (potrivit dlui Liiceanu) şi o politeţe nemţească, ci între două forme de aroganţă. Nu sunt sigur că-l prefer pe „Frau” lui „fa” (http://www.youtube.com/watch?v=eQW4HMO2C-A); regret doar că între aceste două extreme nu este posibilă nici o „doamnă”.

Dar pe români nu-i interesează nici plagiatul unuia, nici casele celuilalt. Nici faptul că Ponta minte, nici faptul că Iohannis nu spune adevărul. Iar tupeul, şmechereala, învârteala nu sunt inventate de Ponta. El este mai degrabă beneficiarul unor însuşiri pe care românii au învăţat să le accepte ca pe un dat al vieţii politice şi care le-au fost impuse pe drumul dintre „antene” şi moşia de la Nana, casele lui Năstase şi conturile lui Patriciu.

Plagiatul este o problemă într-o ţară normală, nu într-una în curs de prăbuşire. Românii îşi pun problema supravieţuirii, şi nu este vina lor că, în campaniile electorale, mititeii ajung să constituie un argument. De altfel, domnul Pleşu ar vedea în asta o calitate: cu ocazia dialogului de la Ateneu cu Adam Michnik, dl Pleşu afirma că românii au supravieţuit comunismului prin umor şi mâncare. [3] Adică prin cultură. În definitiv, mâncarea, în ambii timpi ai producerii şi asimilării, este un act de cultură după cum şi cultura ar trebui să fie unul organic, o formă de hrănire. Câtă vreme lumea a avut gust, s-a produs cultură mare; cultura de astăzi este în schimb pe măsura mâncării de astăzi: rapidă, preambalată, nedigerabilă şi, mai ales, toxică. În schimb, este „practică”, iar uneori, „bio”.

Dar poate că românii au supravieţuit şi capitalismului tot prin mâncare. Adică prin gust. Aşa cum sunt semne că vor supravieţui în continuare, spre enervarea elitei care de altfel nu are scrupule când e vorba să înece Germania culturii în Germania untului topit la focul mic al travaliului hermeneutic.

NOTE:

[1] Am discutat aici interpretarea dată de dl Liiceanu basmului: http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2012/12/noua-republica-o-smecherie-de-buna.html

[2] http://www.gandul.info/puterea-gandului/o-bombonica-de-la-bor-pentru-martirul-dragnea-13380625 şi

http://www.hotnews.ro/stiri-esential-18293706-liviu-dragnea-primit-ordinul-sfintii-martiri-brancoveni-din-partea-patriarhului-daniel.htm

[3] “Noi am rezistat, e adevărat. Am rezistat prin umor, am rezistat prin mâncare. Singurul samizdat adevărat care circula în România comunistă era mâncarea. Nu se găsea nicăieri, dar toată lumea avea acasă ce mânca.” http://www.romanialibera.ro/special/reportaje/dialog-plesu-michnik--cum-sa-ii-ierti-pe-comunisti-216845