Omul normal de astăzi consideră că toată lumea trebuie să gîndească așa cum este normal, adică potrivit grupului de alienați printre care se poate simți cu adevărat el însuși.
Omul normal de ieri nu gîndea, nu făcea și nu spunea lucrurile pe care le gîndeau, făceau și spuneau cei de lîngă el, ci lucrurile pe care le gîndeau, făceau și spuneau oamenii de dinaintea lui. Cei de dinaintea lui îi erau sfătuitori nu pentru că trecutul și tradiția erau privite ca ceva superior în sine prezentului, ci pentru că trecutul păstrează urmele celor două căi, calea drepților și calea necredincioșilor despre care vorbește Psalmul 1. Omul normal de ieri se sfătuia cu drepții și cugeta la legea și voia Domnului.
Arhitecții normalității ideologice, produsă fie prin denaturarea ethos-ului creștin al neamului, fie prin utopiile progresiste, îi oferă populației dislocate care rătăcește în prezent scaunul confortabil al hulitorilor, calea ușoară a păcătoșilor și sfatul sigur al necredincioșilor (Ps. 1, 1). Chiar dacă recuperarea înțelegerii normale (creștine) a normalității este împiedicată atît de apostolii neamului, cît și de cei ai societății deschise, ambele grupe reușind să încheie cu succes operațiunea comună de extragerea a credinței neamului în Dumnezeu în vederea realocării ei fie în neamul etnic exclusiv, fie în neamul incluziv al umanității, ea este cu atît mai eficientă, deci mai distructivă, cu cît are cel puțin o legătură cu realitatea, așa cum se întîmplă în cazul normalității naționaliste, după cum o recunoștea public unul dintre sfătuitorii recunoscuți ai normalității de astăzi.
