În ediţia de Moldova a Ziarului Lumina de luni, 3 septembrie
2012 a apărut un text impresionant, care ne vorbeşte despre întunericul diferit
aşternut peste România prin plecarea celor chemaţi să fie „lumina lumii” (Matei
5, 14). Redau în continuare textul integral, cu atît mai mult cu cît nu l-am
putut găsi în ediţia electronică a Ziarului
Lumina.
A plecat şi Luminiţa
prof. univ.dr. Ostin C. Mungiu
În urmă cu câteva zile, pe strada
noastră s-a răspândit un zvon: pleacă domnişoara Luminiţa! Dar cine este
Luminiţa şi unde pleacă ea?
Ea este asistentă medicală şi
până nu demult lucra la Spitalul de Urgenţă. Locuia, în gazdă, la o bătrână
octogenară, căreia îi acorda şi asistenţa medicală necesară. În acelaşi timp,
avea grijă şi de alţi bătrâni care locuiau în casele din jur, ajutându-i, prin facilitarea
unor analize, procurarea de medicamente sau prin administrarea unor injecţii. În
felul acesta, dincolo de serviciul prestat zilnic la spital, o comunitate
limitată beneficia de ajutorul ei. Şi, deodată, vestea plecării ei la muncă în
Germania a alertat toţi vecinii.
Din păcate, acesta nu este un
fenomen izolat, ci se înscrie în cadrul masivului exod din România al medicilor
şi cadrelor medicale. Conform datelor oferite de Colegiul Medicilor, România a
pierdut 10.000 de medici înainte de aderarea la UE şi încă 10.000 în ultimii
cinci ani. Prin plecarea acestora, România a oferit lumii medici în valoare de
aproximativ 600 milioane de euro, fără să primească nimic în schimb. În acest
fel, am devenit ţara cu cea mai mică alocaţie pentru Sănătate pe cap de
locuitor şi cu cel mai mic număr de medici şi asistenţi raportat la mia de
locuitori, din Europa.
Este suficient să deschizi
internetul, la subiectul „agenţii recrutare medici“, pentru a găsi titluri ca
acestea: „După ce li s-au tăiat salariile cu 25%, medicii şi asistentele
emigrează“, „Târg în Bucureşti: 3.000 de joburi în străinătate în domeniul
medical“, „Cel mai mare lanţ german de spitale vânează medici români“ etc. etc.
Marius Bojiţă, preşedintele UMF
„Iuliu Haţieganu“ - Cluj-Napoca, se menţionează că, numai în spitalele din
judeţul Cluj existau peste 1.400 de posturi neocupate, dintre care 300 de
medici, iar restul de asistenţi medicali. Emigrarea cadrelor medicale lasă în
urmă probleme deosebite în medicina de urgenţă, în anestezie şi terapie
intensivă, chirurgie, radiologie şi imagistică şi laboratoarele clinice. Se
menţionează că cei care rămân să lucreze în spitale sunt suprasolicitaţi, având
o activitate istovitoare, cu un risc crescut de malpraxis, din cauza
surmenării. La acestea se adaugă nivelul scăzut de salarizare, lipsa unor
condiţii sociale pentru tinerii medici şi asistenţi şi familiile acestora,
suprasolicitarea, prin încărcarea cu pacienţi, îndeosebi a personalului mediu
(asistenţi şi infirmieri), diminuarea respectului faţă de medici în general şi
campaniile denigratoare din presă la adresa personalului medical, insuficienta
accesare a fondurilor europene şi, nu în ultimul rând, blocarea posturilor.
În aceste condiţii, este firesc
să se înregistreze o scădere a calităţii vieţii bolnavilor, dar şi a calităţii
vieţii medicilor şi personalului medical. Finalmente, aceştia din urmă părăsesc
România, pentru că în alte ţări găsesc atât salarii mai mari, cât şi condiţii
de muncă mai bune.
Revenind la Luminiţa, după o
convorbire cu ea, am aflat că pleacă împreună cu alte patru colege de la
Spitalul de Urgenţă, pentru a lucra într-o mare şi modernă unitate
spitalicească din vestul Germaniei. Cu un efort extraordinar, care le-a cerut
timp şi bani, au învăţat intensiv, în ultimul an, limba germană, motivate fiind
de faptul că li s-a oferit un salariu de zece ori mai mare decât în România,
concomitent cu programe de integrare socială.
Astfel că, de câteva zile, nu o
mai putem vedea pe Luminiţa cea de la capătul ... străzii noastre!
(articol preluat de la adresa http://www.doxologia.ro/sanatate/documentar/plecat-luminita)
Teologia corectează definiţia
clasică a răului ca absenţă a binelui, a întunericului ca absenţă a luminii:
răul nu ar fi posibil dacă nu ar purta chipul binelui, după cum întunericul
urmează luminii înşelătoare: luminii de la Răsărit care ne întuneca casele şi
sufletele înainte de 1989 i-a luat locul lumina de la Apus. [1]
Într-o conferinţă în care dl.
Pleşu îl avea ca invitat pe Adam Michnik, românii erau mustraţi că sunt furioşi
în mod nejustificat:
„Toate visele fundamentale ale
generaţiei noastre au fost realizate. Am visat libertatea – o avem. Am visat
graniţe deschise – le avem. Am visat alegeri libere pentru Parlament – le avem.
Am visat ca viaţa culturală să existe fără cenzură – ea există fără cenzură.
Dar sîntem furioşi. De ce sîntem furioşi? Cred că despre asta vom discuta.”[2]
Înţeleg că dl Pleşu dorea să ne
trăim cuminţi, liniştiţi, visul. Un vis euro-atlantic, după cum îmi pare că
reiese din manifestul Noii Republici. Dar dacă nu era acela visul nostru? Poate
că suntem furioşi pentru că am visat prost. Pentru că ne-am încrezut în vise şi
dileme. Sau pentru că ne-am trezit bine; doar iluzia libertăţii te ameţeşte,
libertatea te trezeşte. Şi am descoperit că libertatea de a rămîne, de pildă,
este mai importantă decît libertatea de a pleca. Sau de a ne întoarce. Românii
trebuiau să plece pentru a nu mai avea unde să se întoarcă. În somnul, ori în
absenţa lor, România a dispărut.[3]
Singura Românie care ne mai este
îngăduită este o Românie imaginară,[4]
o Românie la care poţi visa dar în care nu mai poţi visa de vreme ce nu
mai poţi trăi în ea. O Românie fără hotare, fără circumferinţă şi cu centrul în
mintea celor care ne plăsmuiesc visele în continuare.
Note:
[1] Vezi Mircea Platon,
„Economia de ’servicii’ a lui Herr Syrup”, un text revelator în privinţa
preocupării UE pentru prosperitatea economică a României: http://mirceaplaton.com/html/articole_tara.html
[2] Despre rezistenţa la „mitocănia
totalitară” - dialog Adam Michnik – Andrei Pleşu
[3] http://www.ziarullumina.ro/articole;2065;1;74983;0;Case-si-oameni-din-Bucuresti.html. Există însă şi semne
încurajatoare: http://www.adoptaocasa.ro/noutati/rezultatele-primului-stagiu-de-voluntariat
[4] „Nu trebuie să baţi lumea în
lung şi-n lat ca să fii un mare scriitor. Faulkner a demonstrat aceasta. Retras
într-o localitate micuţă din sudul Americii, el a creat un univers viu şi
convingător care, ca şi Macondo-ul marquesian, trăieşte de la sine, fără nici o
explicaţie. Mircea Mihăieş a simţit acest mister şi face o pledoarie elogioasă
în acest sens. Cartea sa este şi un ghid oportun pentru scriitorul român în
criză de inspiraţie. Într-un timp ca al nostru confuz, perimat şi deprimat,
exemplul lui Faulkner ilustrat de exegetul român este un adevărat sprijin
pentru toţi cei care însă nu s-au clarificat asupra propriei identităţi.” Dan
Stanca, „William Faulkner, jumătate de secol de la moarte”, Ziarul Lumina, 28 august 2012, (http://www.ziarullumina.ro/articole;2058;0;74793;0;William-Faulkner-jumatate-de-secol-de-la-moarte.html).
