vineri, 1 august 2014

Părintele Robert Barron: O lovitură [1] în plus dată omului de paie catolic. O recenzie a lucrării lui Stephen Greenblatt, The Swerve





În anul 2005, Stephen Greenblatt, eruditul de la Harvard, a publicat o minunată carte despre Shakespeare, întitulată Will in the World. Inteligentă, pătrunzătoare şi surprinzătoare, cartea i-a făcut pe mii de oameni, printre care şi pe neînsemnatul dumneavoastră scrib, să-l privească pe Bard cu ochi noi. Aşa că am deschis cu mari aşteptări volumul recentei lucrări a lui Greenblatt, şi anume The Swerve: How the World Became Modern.[2] Precum predecesoarea, această nouă carte este într-adevăr strălucitoare şi inteligentă, şi se citeşte cu plăcere, dar pe măsură ce o parcurgeam deveneam tot mai iritat şi în cele din urmă exasperat de insistenţa ei permanentă asupra unuia dintre cele mai abuzate mituri ale lumii academice contemporane, şi anume acela că lumea modernă, în toată splendoarea şi caracterul ei promiţător, a apărut în urma unei lungi şi disperate lupte cu (stai să vezi!) romano-catolicismul.
Eroul surprinzător al povestirii lui Greenblatt este un anume Poggio Bracciolini, un umanist de la începutul secolului al XV-lea care s-a ostenit ca secretar al curţii papale şi care, în timpul său liber, vâna texte vechi care mucegăiau neglijate în bibliotecile mănăstireşti de pe cuprinsul Europei. În cursul unei expediţii de vânătoare, cel mai probabil la marea mănăstire de la Fulda, Poggio a înşfăcat un text care, susţine Greenblatt, a modelat în mod hotărâtor evoluţia gândirii moderne: De Rerum Natura (Despre natura lucrurilor), compusă de Lucreţiu, scriitorul roman din primul secol de dinainte de Hristos. În acest poem filozofic, Lucreţiu susţinea că universul este alcătuit numai din atomi – particule minuscule, invizibile – care, în cursul timpului infinit şi de-a lungul spaţiului infinit, se dispun singuri în mod întâmplător, în structuri ordonate, după care se dezorganizează. Mai mult, el învăţa că nu există nici o minte divină care să conducă acest proces; sufletul este la fel de muritor şi se descompune la fel de uşor ca şi trupul; nu există nici o viaţă de apoi; oamenii nu sunt unici în cosmos, ci mai degrabă sunt nişte animale cumva mai evoluate decât altele; religia este întemeiată pe frică şi este nemiloasă; iar singurul sens al vieţii constă în sporirea plăcerii şi evitarea durerii. Viziunea despre lume mai curând rece şi cenuşie prezentată în De rerum natura, Greenblatt o propune ca pe o prevestire a viziunii „moderne” fericit înstăpânite în zilele noastre – cel puţin în saloanele universitare din Ivy League.
Pentru a da o notă şi mai dramatică poveştii sale, Greenblatt s-a simţit obligat să-l zugrăvească pe Poggio ca pe un războinic al culturii, care luptă împotriva unui catolicism fortificat şi opresiv – iar acesta este punctul unde cartea lui Greenblatt o ia pe câmpii de-a binelea. Voi oferi doar câteva exemple de caricatură exagerată a creştinismului medieval pe care Greenblatt se simte obligat să le menţioneze. În timp ce Lucreţiu, Poggio şi succesorii lor intelectuali moderni erau marcaţi de o curiozitate nestăpânită şi de o dorinţă aventuroasă de a explora universul fizic, catolicii, e de părere Greenblatt, erau dogmatişti, opresivi şi cu totul absorbiţi de lumea cealaltă. Ca dovadă pentru această afirmaţie, el citează convingerea medievală, cultivată în special în mănăstiri, potrivit căreia curiositas era considerată un păcat. Ei bine, poate că i-ar fi fost util dacă ar fi căutat să vadă ce anume înţelegeau creştinii medievali prin termenul respectiv. Greenblatt ar fi aflat că termenul curiositas numeşte nu curiozitatea intelectuală, ci ceea ce am putea caracteriza drept cleveteală sau a avea grija altora, a-ţi băga nasul în oala altuia. La drept vorbind, virtutea opusă viciului curiozităţii (curiositas) este studiositas, căutarea temeinică, sârguincioasă, a cunoaşterii. Aşa cum ştie oricine care este doar vag familiar cu creştinismul medieval, această virtute a fost ilustrată de unele dintre cele mai mari spirite pe care le-a produs civilizaţia occidentală. Sf. Albert cel Mare a studiat cu asiduitate filozofia aristotelică, ştiinţa de căpetenie a timpului său, ştiinţă care se preocupa mai presus de orice de cauzele lucrurilor; intelectualismul avântat al Sf. Toma d’Aquino străluceşte de pe fiecare pagină a voluminoasei sale opere, care include totul, de la Dumnezeu şi îngeri la planete, plante, societăţi omeneşti, economie, politică, animale, etc. Bonaventura, Duns Scotus, William of Occam, Alexander of Hales, Henry of Ghent, Roger Bacon – pentru a numi doar câteva dintre figurile cele mai importante – au urmărit probleme ştiinţifice, practice şi metafizice cu o intensitate şi, da, cu o curiozitate rareori egalate. Sunt gata să admit că o schimbare intelectuală de paradigmă a avut loc în secolul al XVI-lea, dar a pretinde că ştiinţele au apărut din superstiţia fetidă şi lipsită de curiozitate este pur şi simplu o calomnie.
O altă trăsătură a caricaturii imaginate de Greenblatt este aceea că lumea creştină medievală era dualistă, posacă, profund potrivnică plăcerilor trupului şi masochistă în ascetismul ei. Ca dovadă, Greenblatt invocă numeroasele menţionări de auto-flagelare şi de aplicare a „disciplinei” care aveau loc în mănăstirile medievale şi printre comunităţile penitente. Nimeni nu poate nega faptul că asemenea practici constituiau un aspect al vieţii religioase medievale, dar a le trata de parcă ar fi cumva paradigmatice în privinţa atitudinii medievale faţă de trup este pur şi simplu ridicol. Nicăieri în literatura lumii nu putem întâlni celebrări mai nestăvilite şi chiar mai neruşinate ale trupului, plăcerii senzuale şi sexualităţii precum în Divina Comedie, Povestirile din Canterbury şi Decameronul lui Boccaccio; până şi o privire fugară aruncată figurilor din vitraliile Catedralei din Chartres ori Sainte Chapelle descoperă o extraordinară celebrare a energiei şi culorii vieţii de zi cu zi. A spune că atitudinea creştină dominantă din Evul mediu era una de un ascetism care refuza viaţa este de-a dreptul absurd.
În ciuda afirmaţiilor lui Greenblatt, Evului mediu catolic nu i-a trebuit De rerum natura a lui Lucreţiu pentru a afla importanţa curiozităţii intelectuale sau a bucuriilor acestei vieţi. În realitate, lumea culturală a modernităţii care a apărut prin străduinţele lui Descartes, Pascal, Galileo, Newton, Jefferson şi tot restul datora totuşi foarte mult din punct de vedere intelectual şi artistic perioadei medievale. Povestea formării modernităţii este mult mai complexă şi în definitiv mult mai interesantă decât cea relatată de Greenblatt, şi este pe deplin posibil să celebrezi realizările legitime ale culturii moderne fără a doborî o versiune împăiată a catolicismului.

(Traducere şi note de Gheorghe Fedorovici) 

Note:

[1] În original, un “swing”, “lovitură laterală dată la box cu braţul uşor arcuit.” (DEX).

[2] Pentru ediţia românească a cărţii, vezi http://www.humanitas.ro/humanitas/clinamen