Învechirea minții

 

Înnoirea minții, despre care vorbește Sf. Pavel în capitolul 12 al Epistolei către romani, se opune spiritului timpului prin simplul fapt că este înrădăcinată în Dumnezeu, Care le face pe toate noi prin viața nouă pe care o susține în permanență. Capitolul 12 continuă într-un mod aplicat problema raportului dintre neamuri, Vechiul Israel și Noul Israel descrisă în capitolul anterior prin imaginea măslinului bun și a celui sălbatic: Vechiul Israel a fost tăiat din măslinul bun pentru a fi re-altoit, în vederea înnoirii lui în Noul Israel. Îndepărtarea ramurilor învechite (prin neascultare) din trupul măslinului bun este descrisă insistent și expresiv de Sf. Pavel pentru ca noile ramuri să priceapă că pot fi îndepărtate oricînd dacă se îngîmfă precum Vechiul Israel, refuzînd înțelepțirea adusă de înnoirea minții.

Dacă înrădăcinarea în Dumnezeu constituie condiția dobîndirii înnoirii minții, atunci simpla opoziție sau ignorare a spiritului timpului nu asigură înnoirea minții în sens creștin; dimpotrivă, potrivit înțelegerii creștine, respingerea unei culturi sau ignorarea ei pot foarte bine să nu fie decît alte forme de „potrivire cu acest veac” (Romani 12, 2).

Fără această înrădăcinare puternică în Dumnezeu a Bisericii, preocuparea entuziastă a unor intelectuali creștini de integrare a înțelepciunii acestei lumi în învățătura creștină ar fi amenințat și mai grav îndatorirea credincioșilor de a-și înnoi mintea decît a făcut-o deja încă de la începuturile creștinismului. Dar cu toate crizele și perioadele de lîncezire spirituală din istoria creștinismului, niciodată înnoirea minții nu a fost mai primejduită mai mult decît în epoca actuală. Am în vedere falsificarea înțelegerii ortodoxe a naturii și lucrării minții prin înrădăcinarea ei într-o spiritualitate științifico-fantastică, cu atît mai convingătoare cu cît cuprinde elemente veritabile desprinse din spiritualitatea ortodoxă, neuroștiințe, fizica cuantică și perenialism și recompuse în formule menite să ne întărească spiritual în fața dezrădăcinării cauzată de proiectul modernității de înrădăcinare a minții (mai precis, a rațiunii) în sine însăși.

Deși această încercare a lumii vechi de a se salva prin recunoașterea unei receptivități a minții față de divin (iar în gnosticism chiar prin afirmarea naturii divine a minții) a fost depășită de creștinism odată cu biruința adusă de Hristos, ea este promovată de liderii ortodocși prin noua spiritualitate ortodoxă, dezvoltată prin recuperarea vechii minți a tradiției păgîne. Prin urmare, noua spiritualitate ortodoxă nu este decît o alternativă proprie tot acestui veac, prin care proiectului iluminist al rațiunii autonome îi este contrapus proiectul spiritualist de recentrare într-o minte îndumnezeită deja prin simpla ei capacitate de a se orienta față de divin, indiferent cum îl definim pe acesta (personal sau impersonal, transcendent sau imanent). 

Eliberarea pozitivistă de autoritatea religiei și tradiției corespunde în noua ortodoxie edificată de intelectuali ortodocși precum Patapievici și Pleșu eliberării spiritualiste de expresia dogmatică a adevărului revelat. Cu sprijinul inconștient sau direct interesat al autorităților din BOR (ierarhi, teologi, profesori de teologie) din perioada danieliană, învechirea minții a fost redefinită ca (noua) înnoire.

Cînd ne amintim

 

Cînd ne amintim de unii oameni, mai mult sau mai puțin apropiați, îi vedem întotdeauna în lumină, într-o lumină suprapusă, restauratoare. Este această lumină cea care îi păstrează în amintirea noastră? Este memoria selectivă, păstrînd doar lucrurile cu lumină în ele sau este luminoasă, proiectînd raza luminii peste trecutul nostru? Poate că memoria se stinge cînd își pierde lumina sau, la fel de bine, poate că este inundată de lumină încît nu-și mai amintește nimic, dar vede totul.

Poate că trecutul ne bîntuie nu pentru că l-am împiedica noi să intre în lumina noastră, ci pentru a ne chema în lumina în care ne vede, în lumina în care își amintește de noi și care nu este nici a lui, nici a noastră, nici a nimănui.

Despre alienare și modernitate

 

În timp ce comunismul și liberalismul denunță alienarea produsă de sistemul rival, ele refuză să recunoască alienarea generată prin chiar soluția propusă de fiecare dintre ele în vederea depășirii individualismului, respectiv a colectivismului. Cele două ideologii sunt formele secularizate ale protestantismului și catolicismului care au produs pe cît de involuntar, pe atît de inevitabil modernitatea ca formă omogenă a alienării și de aceea, spre deosebire de creștinismul apusean, cel puțin pînă în 1990 ortodoxia românească nu a simțit nevoia să se angajeze critic sau acomodant față de modernitate, răspunzîndu-i indirect prin înnoirea duhovnicească în perioada interbelică iar apoi, în perioada comunistă, prin refuzarea compromisului doctrinar, chiar dacă la nivel personal au existat mai multe trădări decît am vrea să recunoaștem. După 1990, ierarhia ortodoxă s-a deschis însă atît creștin democrației, cît și proiectului naționalismului mistic, uneori în combinații bizare operate de fiecare dată direct și indirect de intelectualii ortodocși care au pretins că doctoratul în umanioare reprezintă pecetea Duhului Sfînt care oferă, printre numeroase alte harisme, darul vorbirii în limbi și capacitatea de a se preface în înger al luminii. Însă mai mult decît insistența intelectualilor ortodocși, deficiențele clerului superior, specializat în administrație și diplomație bisericească, dar avînd o cunoaștere teologică limitată, o experiență duhovnicească insuficientă și un nefericit handicap cultural (inclusiv în privința culturii politice) sunt cele care au făcut din elita intelectuală de dreapta o călăuză inevitabilă a BOR prin noua lume post-postmodernă.  

Recunoașterea alienării produsă de ideologiile occidentale dominante a făcut posibilă o alternativă care promite să combine lucrurile pozitive în ideologiile de stînga și de dreapta, adaptîndu-le la o înțelegere politică, postliberală inspirată de creștinism, prin care omul ar putea fi readus acasă din înstrăinarea în care a fost ținut de nebunia eliberatoare a modernității (https://togetherforthecommongood.co.uk/leading-thinkers/how-christian-is-postliberalism). Dincolo de faptul că instalarea acestei alienări seculare a fost favorizată de o perspectivă teologică specifică Apusului, care a ignorat categoria persoanei în obsesia lui de claritate conceptuală care ar trebui să reprezinte claritatea de tip empiric, este evident că un nebun adus acasă nu se reface doar prin această mutare, chiar dacă este posibil ca schimbarea mediului să atenueze tulburarea și să amîne agravarea bolii. Dar, mai ales, întrebarea este cum întemeiezi o locuință, un „acasă”, în condițiile dispariției lumii și cum poți recupera lumea adevărată folosind abstracțiuni (etică, responsabilitate, altruism) și invocînd materiale care au dispărut demult (vecinătate, legătura cu locul, conștiința rădăcinilor). Cum este posibilă întoarcerea dintr-o post-lume cîtă vreme credem că aceasta poate permite locuirea?

În plus, omul nu doar se pierde, ci și refuză să se regăsească în măsura în care regăsirea presupune nu întoarcerea la sine, ci la Tatăl, și nu în termenii noștri, ci în termenii Fiului întrupat. Adică, devenind fii și fiice în Fiul. Alienarea nu este doar o boală de care ne-am putea vindeca ieșind din izolarea în care ne aduc totalitarismul individualist sau cel colectivist, ci este în primul rînd starea omului căzut. De aceea, nu putem scăpa de alienare decît scăpînd de vechiul Adam din noi, schimbîndu-l cu Adamul cel nou din Hristos. Altfel, nu facem decît cel mult să ne îmbunătățim condițiile alienării noastre, rămînînd însă cu atît mai nebuni în relație cu noi înșine, cu aproapele sau cu societatea, cu natura/lumea și cu Dumnezeu.  

Dislocarea spirituală, generată de Vest ca efect al derivei marcată de Marea Schismă, se referă la dubla evacuare a omului din sine și din Dumnezeu. Această dislocare lăuntrică, această pierdere a dublei vocații locative atît de gazdă, cît și de împreună-oaspete cu și în Dumnezeu îl împiedică pe om să-și mai găsească locul oriunde altundeva. Alienarea lăuntrică a omului îi anulează percepția darului, afectînd astfel și creația, care se stinge prin ignorarea naturii ei de dar, înlocuită cu simpla funcție de resursă: resursă de energie, de viață, de relaxare și bucurie (în natură).

Dislocarea spirituală ne împiedică să locuim chiar și atunci cînd ne aflăm într-o lume adevărată. Alienarea ne face să confundăm locuirea cu instalarea. Alienarea este nu doar starea, ci și mediul unde „locuim” și care ne însoțește în fiecare clipă. Modernitatea refuză trecutul pentru că refuză întoarcerea și de aceea, salvarea stă pentru modernitate în viitor. Nu este însă vorba despre nici o așteptare mesianică aici: viitorul este salvator prin intervalul pe care îl introduce în raport cu trecutul. Prin această răsturnare a sensului, care este salvator prin natura lui, modernitatea își refuză de fapt salvarea. Alienarea proprie modernității nu este determinată de uitare, ci de refuzul de a-și aminti.