Este riscant să fii în dezacord cu o persoană a cărei rigoare logică este indiscutabilă, însă dacă nu am pierdut ceva esențial din argumentația lui Alexandru Racu (https://alexandruracu.wordpress.com/2025/04/11/valori-europene/), îndrăznesc să afirm, contrar observațiilor sale, că poziția tefelistă este consecventă în cazul Ponta, în sensul în care eroarea lui Ponta nu constă, din perspectivă tefelistă, în preferința pentru străini în defavoarea „neamului”, așa cum a fost încadrată în zona patologic-naționalistă sau doar oportunist-naționalistă, ci în preferința pentru străinii răi (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2025/02/despre-strainul-bun-si-strainul-rau.html), reprezentați de „lumea rusă” și de oricine are afinități cu aceasta. În logică tefelistă, oricine este anti-occidental sau doar neutru în raport cu Occidentul trebuie convertit sau chiar eliminat în măsura în care este dincolo de salvare. Concret, pentru românii pro-occidentali, Serbia nu a fost purificată suficient de bombardamentele NATO pentru a merita salvarea. Pentru a se spăla de păcatul originar, și anume cel al neascultării de Dumnezeul euro-atlantist, Serbia nu trebuia doar să ardă sub bombele americane, ci să fie și acoperită de ape pentru a putea merita reintegrarea în raiul occidental. A împiedica inundarea ei înseamnă a acționa împotriva Providenței, ajutîndu-l indirect pe Vrăjmașul, și anume Kremlinul și toate lucrurile lui și toți slujitorii lui și toată slujirea lui și toată trufia lui, cum ar suna lepădările dintr-un ritual sui-generis al „botezului” euro-atlantist.
Sigur că în măsura în care Belgradul ar fi fost mai european decît Bucureștiul, atunci tefelimea ar fi cerut sacrificarea celui din urmă și salvarea primului, în acord cu devotamentul ei nelimitat și necondiționat pentru ordinea occidentală, mai ales în condițiile în care cel puțin liderii tefeliști ar fi avut puterea de a merge pe ape prin credință și, mai ales, prin harul fondurilor USAID și ale Open Society. Și bineînțeles că dacă decizia lui Ponta, presupunînd că a existat, ar fi fost făcută la solicitarea centrelor occidentale de putere, el ar fi rămas în ochii euro-atlantiștilor un adevărat erou național-european.
Prin urmare, nu cred că tefelimea îl condamnă pe Ponta dintr-o ipocrită mîndrie națională, cum poate că am înțeles eu greșit din textul lui Alexandru Racu, ci din aceeași mîndrie occidentală care i-a motivat toate gesturile de pînă acum. Mi se pare că este vorba despre o viziune cuprinzătoare despre lume, consecventă și de aceea previzibilă, ceea ce o face în definitiv de încredere. Întrucît această viziune nu este limitată în societatea românească la segmentul tefelist propriu-zis, ci este dominantă în zona urbană (după cum a demonstrat-o raportarea majorității cetățenilor români la referendumul pentru familie din 2018, la episodul pandemic și la războiul ruso-ucraineano-occidental), politicienii agreați de Bruxelles se bazează pe acest grup social constituit, poate chiar independent de nucleul activist tefelist, din clasa de mijloc și din cea cu studii superioare (care, în limitele decenței și ale respectului pentru cuvinte, poate fi considerată „intelectuală” sau „educată”).
În plus, merită subliniat că atît zona naționalistă, cît și cea occidentalistă nu operează direct cu dihotomia autohton vs. străin, ci adaptează această dihotomie în funcție de distincția fundamentală străin bun/străin rău, cu precizarea că străinul bun al uneia dintre tabere este pentru cealaltă străinul rău. Recunoașterea acestei distincții este utilă întrucît ne ajută să înțelegem că, în ciuda aparențelor, tefeliștii sunt consecvenți cînd cer sau doar acceptă moartea unor străini (și anume, a celor răi) și salvarea altora (respectiv, a celor buni). Totodată, merită observat că nu doar motivațiile, ci și maniera în care jocul morții este practicat de tefeliști diferă de comportamentul naționalist. Astfel, în timp ce zona naționalistă, tot mai disperată pe măsură ce nu mai înțelege nimic, ceea ce o face să devină tot mai radicală și să accepte prin urmare orice explicație ori soluție, ajungînd astfel să prefere jupuirea publică de vii a adversarilor doar pentru claritatea și caracterul ei practic, segmentul euro-atlantist va prefera soluții sigure și eficiente, abstracte, de eliminare legală și mai ales impersonală, deci cît mai puțin vizibilă, prin instituțiile statului făcute să aplice un set de legi care pot fi deopotrivă infinit de elastice și de permisive și pe deplin fixe, definitive și de neschimbat. Din acest punct de vedere, sunt de acord cu descrierea euro-atlantiștilor din România ca naziști, în sensul în care disponibilitatea lor pentru soluții finale aprobate instituțional și aplicate industrial-tehnologic-polițienesc a fost demonstrată deja în ultimii șase ani.
Dacă lucrurile stau așa, atunci, spre deosebire de Alexandru, aș spune că tefeliștilor le pasă de oameni în primul rînd în măsura în care aceștia sunt oameni, și anume indivizi înzestrați cu o conștiință civică în care principiile woke organizează și adaptează elementele de liberalism și capitalism, pur decorative uneori, alteori aplicate atît cît să poată amîna falimentul tot mai evident al proiectului UE și poate chiar al ordinii occidentale. Și, în al doilea rînd, le pasă de oameni în măsura în care pot deveni oameni. Acesta este un punct care le scapă inevitabil „suveraniștilor”, care își închipuie că este suficient să cîștige la vot pentru a cîștiga partida. Chiar dacă naționaliștii mai fac copii, de regulă din greșeală, aceștia sunt preluați și educați în spirit woke (tefeliștii îl numesc „civic”) încă de la grădiniță și chiar de mai devreme, prin cultura woke răspîndită prin desene animate. De altfel, naționaliștii români înșiși sunt destul de woke și nu cred că este o exagerare dacă afirm că un naționalism woke a fost produs deja prin spiritualitatea woke a noii ortodoxii românești. Dar despre asta sper că voi putea scrie cîteva rînduri cu altă ocazie. Ce vreau să spun acum este că orice copil născut din părinți suveraniști are șanse mari să devină om prin cultura woke care-l preia aproape de la naștere. În concluzie, tefeliștilor le pasă de oameni chiar dacă ei înșiși nu mai fac copii. Cum spune vorba populară, părinți sunt cei care te cresc, nu cei care te nasc. Pentru că cei care te nasc poate că nu nasc oameni – asta o fac, pentru tefeliști, doar crescătorii de oameni, care nasc oameni cu adevărat prin educația potrivită.
Chiar și în aceste condiții, nu sunt convins că alternativa este victoria naționaliștilor caricaturali din România de astăzi și cu atît mai puțin victoria unor naționaliști mortal de serioși. Dimpotrivă. O victorie a „suveraniștilor” nu doar că nu ar trage apa după tefeliști, ci ar compromite orice încercare firească de valorificare a elementului național și totodată ar consolida pe termen lung autoritatea euro-atlantiștilor. În plus, dincolo de faptul că opoziția este mai degrabă între auro-atlantiști și euro-atlantiști decît între naționaliști și pro-occidentali, suveraniștii nu sunt capabili să tragă apa nici măcar după ei înșiși. Mai mult de grătărele și manele la Cotroceni nu sunt capabili și vor ajunge rapid să lase ce a mai rămas din România la casele de amanet doar pentru a-și asigura în continuare banii de grătar și de petreceri.
Ca mai toate problemele, și cea politică este una de natură antropologică și, la limită, teo-antropologică. Rezolvarea ei depinde de răspunsul la întrebarea „ce este omul?” Eliminarea modernă a definiției tari a ființei umane face posibil ca omul să se definească individual și inevitabil subiectiv, deci arbitrar prin ceea ce i se pare „plăcut ochilor la vedere și vrednic de dorit”. Poate fi culoarea pielii, trecutul sau viitorul, tradiția sau progresul, genul (mai ales dacă ești bărbat într-o cultură macho sau dacă este altul decît cel determinat în momentul concepției în cazul în care aparții unei culturi a diversității), limba sau etnia/naționalitatea.
Omul modern este om pentru că este modern. A fost medievalul om? Pentru modern, acesta este un lucru discutabil. Ce este indiscutabil pentru modern este că pînă și preistoricul putea deveni om în condițiile asigurate de educația bazată pe toleranță, diversitate și incluziune și pe încrederea în legile universale ale evoluției. Deși pare anti-modern, naționalistul și în special naționalistul mistic admite inconștient condiția modernității, definindu-se nu prin raportare la definiția clasică a naturii umane (animal înzestrat cu suflet rațional și liber arbitru, la care creștinismul adaugă „după chipul și asemănarea cu Dumnezeu” și caracterul creat), ci prin apartenența la „neamul” care îl întemeiază pe naționalist nu istoric, ci ontologic. Prin urmare, naționalistul care-și extrage umanitatea din esența neamului este reflexia pro-occidentalistului care-și deduce umanitatea, mai precis caracterul de om, din apartenența la sau afinitatea cu civilizația occidentală. Dacă observațiile mele sunt corecte, atunci atît naționaliștii, cît și europeniștii anulează în egală măsură înțelegerea clasică și cea creștină a omului. Cum ar veni, în efortul lor comun de a trage apa unii peste ceilalți, ambele tabere reușesc să tragă apa mai întîi peste omul însuși.
