Este posibilă separarea puterilor în stat într-o lume unilaterală?

 

Criticii deciziei CCR de anulare a alegerilor prezidențiale susțin că prin decizia respectivă a fost creat un precedent periculos, care le va permite celor aflați la putere să anuleze rezultatul votului, o candidatură sau o hotărîre judecătorească care nu le convine. Problema este că precedentul există deja, și anume în noile principii autoritariste adoptate de politica americană după evenimentele din 11 septembrie 2001. Atacurile teroriste au fost folosite de Washington pentru a șantaja partenerii NATO (atunci a fost invocat pentru prima dată Articolul 5), precum și pentru a restrînge drepturile și libertățile civile atît prin practica condamnării fără proces, cît și prin monitorizarea și supravegherea întregii populații prin Serviciile de informații. În virtutea acestui precedent a fost posibilă decizia CCR.

Interesele americane sunt realizate în statele subordonate față de Washington pe măsura acestei subordonări, însă felul în care aceste interese sunt realizate reflectă viziunea politică americană de moment în moduri care pot fi mai mult sau mai puțin democratice. Într-un stat clientelar, separarea puterilor și modul lor de funcționare reflectă separarea puterilor și modul lor de funcționare din statul suzeran. Cele trei puteri ale statului clientelar există și acționează în mod unitar în primul rînd în interesul superior al statului suzeran, servind interesul poporului doar atunci cînd acesta corespunde interesului statului suzeran. Ordinea unilaterală globală urmărită de Statele Unite după 11 Septembrie 2001 a generat unilateralitatea puterilor din statul american, iar aceasta se reflectă în anularea separării puterilor din toate statele dependente economic și militar de SUA. Oricît de deprimant ar suna această concluzie, ea reprezintă  aspectul pozitiv al relației de dependență al unui stat clientelar de cel suzeran. Aspectul negativ constă în faptul că de fiecare dată cînd obiectivele și așteptările poporului din statul clientelar contravin celor ale statului suzeran, ele sunt denunțate ca obiective și așteptări străine de interesele reale ale poporului, iar segmentul de populație care urmărește astfel de obiective este făcut să creadă că este manipulat de agenți străini, ostili democrației și libertății.

În acest sens, decizia CCR a revelat nu doar măsura subordonării statului român față de Washington, ci și modul american actual de rezolvare a unor situații nefavorabile. Concret, argumentarea deciziei CCR prin invocarea unui posibil atac hibrid reflectă gîndirea politică americană din ultimii 25 de ani dezvoltată în cadrul Războiului împotriva Terorii. Autorul rîndurilor citate mai jos deplîngea în 2006 opțiunea Washingtonului pentru o lume unilaterală și ostilitatea statului american față de existența unei lumi multilaterale. Această viziune politică este responsabilă, după cum am văzut în ultimii ani, nu doar pentru dezastrul din Ucraina, ci și pentru reacția populistă din întreaga lume, inclusiv din Statele Unite.

 

 „La doar un an după atacurile din 11 septembrie împotriva New Yorkului și Washingtonului, la 20 septembrie 2002, președintele Bush a conturat o nouă viziune asupra locului Statelor Unite în lumea de după Războiul Rece în Strategia sa de securitate națională (National Security Strategy, NSS). În acest document, Casa Albă și-a atribuit dreptul de a ataca pe oricine, oriunde și oricînd este vorba despre o potențială amenințare la adresa securității naționale a SUA. Chiar și Mamdani, care vede o consecvență în politica SUA prin administrațiile republicane și democrate încă din ultimele zile ale Războiului Rece, recunoaște că administrația Bush este diferită prin „hotărîrea sa nesăbuită de a renunța la orice proiect care i-ar integra pe alţii... într-o ordine internațională bazată pe reguli”. El susține că logica războiului preventiv – „dacă nu ucizi, vei fi ucis” este „logica genocidului”. Deși guvernul SUA a recurs întotdeauna la subterfugii în fața tratatelor și legilor internaționale care i-ar putea limita capacitatea de a acționa de unul singur, strategia Bush reprezintă o schimbare calitativă față de ceea ce reprezenta o evoluție lentă către guvernarea multilaterală a sistemului internațional. În lumea definită de Strategia de securitate națională a lui Bush, SUA vor stabili cine este prieten și cine este inamic, care state sunt „necinstite” și care sunt „civilizate”, cine este „terorist” și cine „luptător pentru libertate”. Doctrina lasă deoparte un principiu central emergent al dreptului internațional, care justifică acțiunea militară în primul rînd în termeni defensivi (articolul 51 din Carta ONU), proclamînd în schimb că SUA „va acționa împotriva unor astfel de amenințări emergente înainte ca acestea să fie pe deplin formate” (White House, 2002, p. 4). Deși SUA „se vor strădui să obțină sprijinul comunității internaționale”, se afirmă în Strategia de securitate națională, „nu vom ezita să acționăm singuri, dacă este necesar, pentru a ne exercita dreptul la autoapărare, acționînd preventiv împotriva unor astfel de teroriști, pentru a-i împiedica să facă rău poporului nostru și țării noastre” (p. 12).” (James Putzel, „Cracks In the US Empire: Unilateralism, the “War On Terror” And the Developing World”, Journal of International Development, 18(1), 69–85. 2006, p. 71-72.)

 

Închiderea minții ortodoxe

 

Mecanismele de selecție și funcționare prin care este asigurată stabilitatea ierarhiei din BOR generează în mod necesar o îngustare a minții care se manifestă în două moduri opuse: pe de o parte, printr-un complex de inferioritate față de cultură și știință, vizibil în nesiguranța smerită a clericilor conștienți de limitele care le-au devenit naturale prin tipul de formare intelectuală la care au fost supuși în timpul studiilor teologice și la care sunt expuși ulterior în mediul cultural ortodox calamitat prin suficiență. Din această categorie fac parte clericii care acceptă cu tristețe precaritatea intelectuală a ortodoxiei, simțindu-se personal vinovați și reproșîndu-și lor și ortodoxiei absența unui artist, scriitor sau om de știință ortodox comparabil cu personalitățile apărute în lumea creștinismului occidental. Victimele complexului de inferioritate din BOR vor semnala în mod spontan și cu recunoștință apariția unor intelectuali laici cu simpatii ortodoxe precum Pleșu, Patapievici și Baconschi, chiar dacă unele dintre afirmațiile de credință ale acestor intelectuali contravin învățăturii ortodoxe. Prin aprecierea publică directă acordată intelectualului laic ortodox precum și prin efortul vizibil de a imita perspectiva și tipul de discurs produs de intelectualii menționați, PS Ignatie Trif și pr. Iustin Marchiș reprezintă exemple tipice de cleric ortodox complexat de propriile limite intelectuale și culturale, în timp ce Vasile Bănescu reprezintă modelul corespunzător al laicului ortodox afectat de acest complex.

Pe de altă parte, închiderea minții ortodoxe generează un complex de superioritate, care face din prostie și ignoranță adevărate virtuți ortodoxe. În această zonă, confruntarea cu realitatea și cu propria înțelegere sunt tranșate prin inventarea unor capacități superioare de înțelegere și a unei false realități, pe care diverși înșelători sau înșelați din zona clericală și din cea laică le găsesc deopotrivă în poporul simplu, capabil să vadă adevărul atît în virtutea simplității sale, care-i asigură puritatea și sănătatea sufletului neafectat de știința și cultura otrăvitoare a Occidentului, cît și prin inspirație divină directă, a cărei acțiune iluminatoare este posibilă tocmai datorită purității sufletești indestructibile a neamului sfînt. Cum ar spune Călin Georgescu, poporul cunoaște realitatea pentru că realitatea este poporul.

Din această categorie de agenți de convertire a complexului de inferioritate într-unul de superioritate fac parte laici precum Dan Puric, Ilie Bădescu, Mihail Neamțu și Traian Răzvan Ungureanu, asistați de o întreagă armată de operatori de tunuri de ceață de tipul Adrian Pătrușcă și de site-uri ortodoxe naționaliste, precum și preoți de mir și monahi naționaliști aflați pe diferite trepte ale ierarhiei bisericești, de la simpli monahi la stareți (precum Iustin Miron) sau episcopi (precum ÎPS Teodosie). Acest curent se bucură în plus de avantajul noii ortodoxii creată prin adaptarea impusă de Patriarhie la creștinismul terapeutic occidental, inspirat la rîndul lui de spiritualitatea New Age. Astfel, „mîngîietorii” naționaliști ai neamului, precum cei menționați deja, cărora li se adaugă și unii dintre cei care deși deplîngeau cu ani în urmă starea de letargie a poporului drept-credincios, apreciază în prezent simțul de orientare al poporului somnambulic, capabil să meargă pînă și în somn pe drumul drept (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2024/12/sistemul-bicefal-si-victoria-care-poate.html), se întîlnesc în secția de anestezie la care a fost redusă BOR atît cu „mîngîietorii” pro-occidentali de tipul pr. Vasile Ioana sau Constantin Necula, care-i integrează pe ortodocși în ordinea diversității, incluzivității și echității secularismului occidental, cît și cu cei „cosmici”, unii fiind din secta lui Călin Georgescu, care îi reintegrează pe ortodocși în absolutul divin. După ce au fost astfel tratați, nu este de mirare că ortodocșii ajung să se lege singuri de pat, de teamă ca nu cumva să ajungă să se ridice și să plece pe picioarele lor la auzul unui singur cuvînt adevărat.

 Ambele complexe deturnează ortodoxia prin falsificarea naturii și identității ei, oferindu-i un model străin de creștinism fie prin privilegierea culturii occidentale, fie prin privilegierea spiritualității naționale, identificată în mod fraudulos cu spiritualitatea ortodoxă (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2024/12/fericire-fericita.html; vezi și la http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2024/12/cele-trei-etape-ale-tranzitiei-bor.html). În ciuda pretenției de a salva ortodoxia prin recuperarea sau depășirea unui handicap intelectual și cultural, într-un caz, sau prin redescoperirea „adevăratelor” valori ale neamului, în celălalt, ambele variante nu fac decît să ducă la închiderea minții ortodoxe și la apariția unei gîndiri heterodoxe, în cazul „soluției” occidentaliste, sau la apariția unei gîndiri evident necreștine, după cum am arătat recent în privința „soluției” naționaliste (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2025/01/esenta-dumnezeiasca-umanitatii-si.html)

 

„Esența dumnezeiască a umanității” și apărătorii ei

 

Dl Florentin Țuca, organizatorul apărării lucrurilor ultime pe frontul de est (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2024/11/sa-stam-bine-fara-frica-tuca-si.html), ne atrage atenția că ne aflăm „într-un război care afectează esența dumnezeiască a umanității atacată de forțele răului, din ce în ce mai înverșunat”, (https://r3media.ro/marturisirea-avocatului-florentin-tuca-exista-un-razboi-spiritual-in-lume-un-razboi-care-ataca-esenta-dumnezeiasca-a-umanitatii-atacata-de-fortele-raului-apararea-ortodoxiei/ de la min. 03:30). Credința în Dumnezeu a participanților la dezbaterile organizate de dl Țuca le-a permis acestora nu doar să identifice caracterul spiritual al acestui război, ci să elaboreze și tactica corespunzătoare, care constă în „întoarcerea cu fața către Mîntuitorul Iisus Hristos ca unic călăuzitor al Adevărului”. Întrucît unii „intelectuali de prestigiu sau formatori de opinie” caută să întoarcă ortodoxia cu fața către alți călăuzitori unici ai Adevărului, șamani sau budiști, dl Țuca ne asigură în plus că ortodoxia este totuși în siguranță în mîinile intelectualilor de prestigiu și formatorilor de opinie ortodocși, pe care-i știe domnia sa și pe care îi vom ști și noi dacă-i urmărim podcasturile.

De vreme ce unitatea de comando spiritual organizată de dl Țuca se află deja în prima linie a războiului spiritual, poate că luptătorilor dlui Țuca le-ar fi util să afle că forțele răului nu atacă esența dumnezeiască a umanității, ci o apără. De fapt, „esența dumnezeiască a umanității” nu există, ci a fost inventată de puterile răului. Ea reprezintă conținutul promisiunii făcute de satana lui Adam și Eva. Păcatul originar a băgat în firea omenească un fals dumnezeu, o „esență dumnezeiască” și doar adevăratul Dumnezeu îl poate scoate de acolo. De altfel, acesta este chiar unul dintre motivele pentru care Fiul lui Dumnezeu a trebuit nu doar să se facă om, ci și să se jertfească pentru salvarea omului pe care credința în esența lui dumnezeiască îl făcea să-și aducă singur jertfe. Prin urmare, se poate spune pe drept cuvînt că dl Țuca și camarazii sunt aliați cu forțele răului și se află de aceeași parte a liniei frontului spiritual cu șamanii și budiștii.

În al doilea rînd, Iisus Hristos nu este un „călăuzitor al Adevărului”, nici măcar unul unic. Hristos este Adevărul întrupat. Este contradictoriu să susții în aceeași frază calitatea de Mîntuitor a lui Hristos și rolul lui de călăuzitor: dacă e Mîntuitor nu mai e călăuzitor, dacă e călăuzitor, atunci altcineva este mîntuitor.

Dar pentru „călăuzitori” este esențial să existe posibilitatea disocierii între Hristos și Adevăr pentru că în spațiul format prin această disociere pot fi introduse alte adevăruri, spre care Hristos, ca unic călăuzitor, va conduce în mod obligatoriu: adevărul neamului absolut, adevărul evoluției spirituale a umanității, adevărul esenței dumnezeiești a umanității. Prin urmare, avem motive de speranță: cele ce sunt cu neputință la Dumnezeu, sunt cu putință la călăuzitorii de ocazie, de la șamani și budiști la dl Țuca și amicii săi.