IA și ID

 

Chiar dacă ortodocșii români privesc cu suspiciune inteligența artificială (IA), mă tem că sunt tot mai puțin capabili să-și dea seama că raportarea lor la Dumnezeu și la realitate urmează un model digital de gîndire. De fapt, cu mulți ani înaintea apariției IA, raportarea la Dumnezeu a ajuns să fie percepută ca o conectare la Dumnezeu într-un mod asemănător conectării la internet sau la o rețea de comunicații, de apă, de energie electrică etc. (este ironic că pînă și relația cu natura este înțeleasă tot în termenii conectării). Suferința, rugăciunea, spiritualitatea, persoana, virtuțile creștine, Sfintele Taine au fost transformate în noua ortodoxie în tipuri diferite de conectori necesari conectării la un Dumnezeu redus la rîndul lui la o inteligență divină (ID). În felul acesta, viața creștină a devenit atît de artificială, încît utilizarea IA sau evitarea ei nu mai contează. 

Dar pentru că Dumnezeu este altceva, această conectare nu conectează de fapt la nimic. În măsura însă în care credinciosul refuză să recunoască acest nimic și, în loc să renunțe să se conecteze la Dumnezeu pentru a putea trăi în schimb în Dumnezeu, folosește în continuare conectorii mistici pentru a-și crea propriul său dumnezeu, această conectare îl va conecta cel mai probabil la demonic.

 

Desene politice animate

 

Opțiunile alegătorilor care vor participa la alegerile de duminica viitoare nu sunt determinate de convingerile lor politice, cum se întîmpla în trecut, ci de lumile de care aparțin, fapt care se-ntîmplă de fiecare dată cînd o lume comună ia sfîrșit. Nu se votează așadar pentru programe, ci pentru aceste lumi. Asta face ca promisiunile electorale ale partidelor să conteze doar în mod secundar și chiar deloc, importantă fiind acum validarea politică a lumii alegătorului printr-o victorie politică a candidatului ales sau cel puțin printr-o prezență la vot destul de mare pentru ca această lume să-și poată revendica dreptul la existență.

Există unele seriale de desene animate care ne pot ajuta să înțelegem mai bine lumile reprezentate de facțiunile politice relevante în acest moment în România. Cazurile cele mai clare sunt cel al suveraniștilor, care pot fi încadrați fără rest în categoria „Beavis și Butt-Head” și cel al stîngii progresiste reprezentată de SENS și Ana Ciceală, pe care l-aș încadra în categoria SpongeBob. Și unii, și ceilalți, trăiesc în lumea lor, suveraniștii într-o obsesie, progresiștii într-o iluzie, fapt care-i ajută pe toți să treacă mai ușor prin istorie.

Lucrurile sunt mai complicate în privința PSD, PNL și USR pentru că acestea comunică între ele și-și negociază teritoriul, adică lumile pe care le controlează. Spre deosebire de suveraniști și de progresiștii de stînga, pesediștii, peneliștii și progresiștii de dreapta de la USR nu au nici iluzii, nici vise. Ei sunt conștienți în mod cinic de cinismul lumii pe care o administrează. Această lume cinică, tranzacțională și coruptă funcționează doar aparent, putîndu-se prăbuși în orice moment, ceea ce ar încadra serialul realizat de cele trei partide din actuala coaliție în categoria „South Park”.

Succesul pesedisto-penelisto-userist este asigurat de interesul lor vital de a face ca lumea să funcționeze și de interesul lumii de a fi administrată de aceste personaje. Avantajul PSD-PNL-USR este că depind de o lume existentă, aparent funcțională și evident dominantă.  Prin urmare, lumea lor percepe această dependență reciprocă ca pe un fel de garanție, fapt care explică de ce userismul a pierdut cînd a mizat pe latura lui ideologică progresist-revoluționară în condițiile în care i se ceruse neoliberalismul pur și dur de tip Bolojan. 

Universul lumilor PSD-PNL-USR este posibil și funcționează în aparență pentru că este susținut de o populație care crede că această lume egoistă și dezumanizată este cea mai bună dintre lumile posibile, iar pesediștii, peneliștii și useriștii sunt cei mai pregătiți să o administreze. Prin urmare, la cererea majorității, vom avea în București un nou sezon South Park. 

 

Temelia educației în noua BOR

 

Principala funcție a ierarhului ortodox și a profesorului de teologie din învățămîntul teologic ortodox românesc (din preuniversitar și universitar deopotrivă) nu este una teologică, ci una administrativă. Rolul lor nu este de a consolida și dezvolta credința creștină ortodoxă, ci de a o deturna în vederea reducerii ei la un devotament orb, total și necondiționat, față de sistemul administrativ bisericesc. În cadrul acestui sistem, există diferite direcții, secții, servicii, departamente, sectoare, birouri etc. Toate acestea acționează unitar, chiar dacă unele acțiuni par diferite sau opuse, precum direcția naționalistă și cea pro-occidentală. Unitatea acestor „lucrări” este determinată de propriul interes. Acest interes este unic, comun și suprem. El este motivat exclusiv de supraviețuire, obținută prin mijloace a căror singură relație cu adevărul creștin ține de maimuțărirea lui. Deși există rivalitate între diferite grupuri, aceasta nu amenință niciodată legea supremă a supraviețuirii cu orice preț. De fiecare dată cînd rivalitatea atinge prima cotă de pericol, grupurilor implicate li se reamintește importanța unității și a recunoașterii prevalenței lucrurilor pe care le au în comun (unul singur, de fapt), față de cele care le despart.   

Prețul acestei fidelități obținută prin co-interesare și întreținută ori refăcută prin șantaj emoțional, uneori și material, este sterilitatea intelectuală și spirituală, pierderea integrității și a discernămîntului, servilismul abject, duplicitatea patologică, frica anticipativă (teama că și-ar putea răni superiorii printr-o reacție nepotrivită sau întîrziată), agresivitatea prealabilă (față de orice potențială amenințare la adresa superiorilor), trăsături apreciate și răsplătite corespunzător de sistemul bisericesc pe măsura dezumanizării pe care o realizează. Întîlnim aceste trăsături în egală măsură în zona educată și în cea needucată, în cea pro-occidentală, culturală și civilizațională și în cea naționalistă, magico-mistică atît în cadrul Noii Biserici Ortodoxe Române (NBOR), cît și în ansamblul societății românești, cu diferența că în cazul grupurilor din mediul secular scopul nu este unitatea socială, ci eliminarea grupului opus, care împiedică realizarea acestei unități. Acestea sunt efectele amplificate ale gîndirii de grup (despre care am mai scris la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2025/10/despre-beneficiile-si-costurile.html), care se manifestă în mod necesar în urma prăbușirii unei ordini sociale și care acționează în vederea disoluției unității umane așa cum agenții societății deschise au acționat în România în primul deceniu post-comunist în vederea disoluției sociale, creștine și naționale.

Sub conducerea gestionarului-șef al ortodoxiei românești, PF Daniel, NBOR a reușit să facă o artă din această formă de dresaj dezumanizator. Cu toate acestea (sau poate tocmai de aceea?), școlile ortodoxe, de stat ori private, sunt căutate de părinți și recomandate de intelectuali conservatori care-și mărturisesc public, în cadrul unor emisiuni televizate, durerea pe care le-o provoacă criza generată sistemului public de educație reforma învățămîntului din România (https://www.youtube.com/watch?v=j62v9IWqlSw) în timp ce-și recuperează optimismul în mediul educațional ortodox. Dar este sistemul ortodox de educație un model de educație? Nu a fost oare reformată și BOR la fel ca restul societății românești? A produs oare BOR în ultimii treizeci de ani și altfel de caractere decît cele inspirate de modelul Zelea Codreanu sau de modelul Andrei Pleșu? Ce tip de discernămînt și de educație poate oferi un ierarh precum PF Ignatie al Hușilor (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2025/11/noul-discernamint.html)? Am aflat recent că, în cadrul conferinței dedicate discernămîntului elitei intelectuale, „cîteva sute de preoți” i-au cîntat lui Papahagi „vrednic este” (https://www.facebook.com/alexandru.racu.7/posts/pfbid03JuunuAqhgt36LDWMhZuT5UFDtSxox9B3Ku1tra631y42idS4FTf7sFeor3u9AqQl?locale=ro_RO). Simpla menționare a acestui fapt a pus în mișcare mecanismul frică-agresiune menționat mai sus, prin care lui Alexandru Racu i s-a reproșat inadecvarea observației: ar trebui să se preocupe de mîntuire și, oricum, nu este la nivelul „staturii duhovnicești” a lui Ignatie. Dar dacă acest nivel poate fi atins prin erudiție și cultură, premisa principală a ortodocșilor culturali de tip PS Ignatie, atunci observațiile ar deveni legitime? Faptul că un ierarh de nivelul staturii duhovnicești a PS Ignatie idolatrizează intelectualii români nu afectează oare misiunea pastorală a episcopului de a învăța și sfinți? Nu este compromisă preocuparea credincioșilor pentru mîntuire prin mesajul unei mîntuiri culturale și prin canonizarea unor intelectuali precum Papahagi, Baconschi, Pleșu, Patapievici etc?

În școlile ortodoxe de orice nivel, candidații nu sunt selectați în funcție de vocația și pregătirea lor, ci în primul rînd în funcție de elemente care asigură stabilitatea sistemului bisericesc (descendenți ai oamenilor din sistem, vulnerabilitate psiho-socială ca o garanție a dependenței de sistem) și în al doilea rînd în funcție de absența elementelor care ar putea amenința acest sistem (credința adevărată, vocație pastorală, caracter moral, formație intelectuală, inteligență).

Una dintre cărțile pe care le-am tradus se bucură de un interes special în ortodoxia românească. Este vorba despre Școala rugăciunii, de Mitropolitul Antonie de Suroj. Pe diverse site-uri ortodoxe pot fi întîlnite citate diverse din această carte. Nu am întîlnit însă nicăieri citat pînă acum unul din pasajele care mi-au atras atenția de la prima lectură a cărții. Faptul că tocmai acest pasaj, în care autorul vorbește despre lucrurile care au stat la temelia educației sale, pare să fie total ignorat de actuala ortodoxie românească, mi se pare lămuritor pentru situația teribilă în care a decăzut.

Iată pasajul respectiv, care apare în cadrul interviului de la începutul cărții:

 

„— Tatăl dumneavoastră pare să fi fost un om extraordinar. Sunt multe lucruri pe care vi le puteți aminti în legătură cu el?

— Îmi amintesc câteva din afirmațiile lui. Propriu-zis, sunt două lucruri care m-au impresionat, și pe care le-am păstrat pentru tot restul vieții. Unul din acestea este despre viață. Îmi amintesc că mi-a spus după o sărbătoare: «Sunt îngrijorat pentru tine», iar eu i-am răspuns: «Crezi că aș putea avea un accident?» Atunci el mi-a zis: «Asta n-ar fi nimic, chiar dacă ai fi omorât. Mă gândeam că ți-ai pierdut integritatea». Iar altă dată mi-a zis: «Să nu uiți niciodată că a fi viu sau a fi mort nu înseamnă mare lucru. Ceea ce contează este lucrul pentru care trăiești și lucrul pentru care ești gata să mori». Aceste lucruri au fost temelia educației mele și arată un sens al vieții pe care mi l-a transmis.”

(Mitropolitul Antonie Bloom, Școala rugăciunii, București, Sophia, 2011, p. 9-10).