După cum observă cu
fineţe Alexandru Racu într-o replică salutară dată unui articol recent al dlui Liiceanu, prințul Mîșkin „eşuează ca icoană
a lui Hristos pentru că este insuficient de întrupat”.
Al. Racu precizează: „Dezrădăcinat din solul Rusiei şi pribeag, el vine
dintr-un sanatoriu elveţian, simbol al putreziciunii (corupţiei) Occidentului
ateu, şi, în ciuda nobleţei, sincerităţii şi empatiei sale nepământene, tot
acolo sfârşeşte.”
Sigur, după cum arată Al. Racu, dl Liiceanu
respinge ideea mîntuirii neamului și, implicit, proiectul Catedralei, în numele
unui creștinism care are chiar mai puțin de-a face cu Fiul întrupat al lui
Dumnezeu decît ar avea posibilitatea mîntuirii neamului. Evenimentul cu
adevărat important în legătură cu această problemă a fost cel constituit de vizita
la București a părintelui Andrew Louth. Părintele Louth a susținut cu aproape
două săptămîni în urmă o conferință în dimineața zilei de 12 mai la Facultatea
de Filosofie din București, participînd în după-amiaza aceleiași zile la un
dialog la Librăria Bizantină (https://www.youtube.com/watch?v=Y4TkudbGeMI).
Vizita părintelui Louth are de-a face cu ultima sa lucrare, în curs de apariție
în România, Modern Orthodox Thinkers
(http://www.amazon.com/Modern-Orthodox-Thinkers-Philokalia-Present/dp/0830851216).
Cu speranța că înregistrarea conferinței va fi
postată pe internet, voi spune că, în principal, părintele Louth a vorbit despre
descoperirea Filocaliei și a experienței rugăciunii de rușii din exil de la
începutul secolului XX. Filocalia era răspunsul la întrebarea lor esențială:
„Ce înseamnă să fii creștin ortodox într-o țară străină?” Rușii au pierdut o
țară, o țară unde a fi rus însemna a fi creștin ortodox, dar au descoperit
sobornicitatea, posibilitatea de a fi împreună în cadrul liturghiei și
comuniunii euharistice. Această experiență a marcat destinul întregii teologii
ortodoxe, redefinind relația dintre patrie și Biserică, dintre experiența
liturgică și cea a tradiției neptice. Cele două aspecte (patrie-Biserică, pe de
o parte, liturghie-mistică, pe de alta) au fost astfel în mod fericit atinse
împreună, în cadrul aceleiași zile. Deși nu am reușit să ajung și la Librăria
Bizantină, există, din fericire, înregistrarea
video, care a păstrat și scăpările supărătoare ale translatorului (dintre care
cea mai gravă mi se pare cea de la 1:08:50–1:09:30, unde afirmația părintelui
Louth „am încercat să arăt cît de mult s-a împotrivit teologia ortodoxă la
excluderea experienței neptice din teologie” este tradusă prin „să arăt cît de
rezistentă a fost credința ortodoxă în ultimele secole în a exclude experiența
neptică din teologia ortodoxă”).
O precizare importantă făcută de părintele Louth,
care nu considera ideea neamului creștin o idee inerent greșită din punct de
vedere teologic, e că identificarea creștinismului cu o anumită orînduire din
istorie a putut funcționa întrucît imperiul (roman, bizantin) avea o calitate
sau aspirație universală. Dar această identificare a devenit periculoasă o dată
cu apariția națiunilor-stat.
Dar poate că tocmai ideea sobornicității ar putea
salva ideea de patrie creștină, respectiv de neam creștin. Nu am avut
posibilitatea de a-l întreba pe părintele Louth despre acest lucru, în parte și
pentru că întrebarea mea, după cum se poate vedea în continuare, presupunea această
serie de întrebări (majoritatea, retorice):
Este sobornicitatea un mod de a transcende, sublima,
depăși sau suprima tema patriei sau a neamului? În ce sens este sobornicitatea
o soluție: ca o posibilitate de desprindere, de renunțare la patrie, sau de
salvare a ei? În ce măsură experiența pe care rușii o avuseseră deja în țară
i-a ajutat să descopere sobornicitatea și tradiția filocalică? Este posibil ca felul
de viață modelat de cultura creștină rusă să-i fi ajutat în descoperirea
sobornicității tot atît de mult cum i-a ajutat experiența ulterioară a
exilului? Este posibil ca emigranții ruși să fi descoperit sobornicitatea
pentru că, într-un fel, o făcuseră deja? În ce fel ar putea experiența lor să
ajute actuala generație de creștini, dislocată de la bun început de orice
experiență a istoriei, culturii și tradiției lor creștine? Astăzi întrebarea nu
mai este „ce înseamnă să fii creștin ortodox într-o țară străină?” ci, mai
degrabă, „cum poate o persoană dezrădăcinată și alienată să fie creștină?” Cum
poate fi creștin cineva care este deja străin în propria lui țară? Cum să fii
creștin cînd nu ești nicăieri acasă, cînd ești lipsit de noțiunea lui „acasă”?
Poți tînji după locuința cerească cînd ești lipsit de conștiința celei
pămîntești? Noi nu ne aflăm, astăzi, în situația exilului, ci în cea a
dezrădăcinării. Oamenii nu mai sînt legați de sentimentul pierderii, ci de
acela al dezorientării. Iar cel mai grav e că nici măcar nu sînt conștienți de
asta. Pierderea doare, iar amintirea ei este o sursă de permanentă suferință.
Dar într-o lume în care fiecare este invitat să fie propria lui călăuză,
dezorientarea este normală și chiar un semn de sănătate.
Am observat că în cadrul ambelor întîlniri
părintele Schmemann nu s-a bucurat de aprecierea părintelui Louth. Pînă voi
citi cartea, amintesc că în cadrul conferinței părintele Louth a sugerat că Schmemann
și Meyendorf au încercat să compenseze pierderea Rusiei recuperînd-o prin
înființarea O.C.A. Cred însă că cei doi teologi au dorit să înființeze o
biserică capabilă să-l ofere pe Dumnezeu unor credincioși care trăiesc și sînt
expuși unei culturi anume, potrivnică
ortodoxiei în moduri nu întotdeauna lesne de deslușit.
Și în cadrul întîlnirii de la Librăria Bizantină,
Schmemann a fost menționat ca unul dintre teologii care au subliniat experiența
liturgică și eclezială în defavoarea celei mistice, neptice. Personal, nu sînt
sigur că părintele Schmemann a neglijat sau a acordat o mai mică importanță
experierii personale a Duhului Sfînt. Mai degrabă, cred că s-a străduit să
arate că Euharistia este centrul vieții creștinului pentru că este viața
Bisericii. Cred că a vrut doar să arate de unde se pleacă și unde trebuie să
ajungem. Cum ajungem pînă acolo, ține de taina trăită împreună cu Dumnezeu de
fiecare credincios în parte. M-ar interesa însă, avînd în vedere importanța
acordată sobornicității de părintele Louth în cadrul conferinței, cum ar vedea
realizată sobornicitatea în cadrul experienței neptice.
