A apărut recent o carte la care am avut onoarea să
colaborez ca traducător, împreună cu domnul Marian Sorin Rădulescu. Este vorba despre primul volum al seriei de Parabole din natură, de Margaret Gatty.
După cum se poate vedea din prezentarea cărții, aceasta seamănă cu natura pe
care ne invită să o descoperim: delicată, dar puternică. Este un obiect
transformat el însuși într-un fel de parabolă prin îndemînarea și inspirația desenatoarei
sprijinită de competența și dăruirea colectivului editorial.
Trăim într-o lume care devine tot mai confuză în
legătură cu natura umană. Nu pot decît să sper că lecțiile ființelor
neînsemnate ale naturii, descoperite de autoare în aceeași măsură în care le-a
născocit, ne vor ajuta să ne vedem așa cum sîntem. În orice caz, îi va ajuta pe
copiii noștri să-și păstreze o vedere sănătoasă chiar și după ce ochii lor vor
îmbătrîni.
În continuare puteți citi o scurtă introducere a
autoarei, urmată de o notă biografică.
(Gh. Fedorovici)
*
Introducere
„Două sunt cărţile”, spune Sir Thomas Browne în
lucrarea sa Religio Medici (Religia unui medic, 1643), „din care îmi
adun cunoaşterea lui Dumnezeu; una-i scrisă de Dumnezeu, cealaltă de slujitorul
lui, Natura – acest manuscris universal şi public care se află deschis
dinaintea ochilor tuturor: cei care nu l-au văzut niciodată pe Dumnezeu
într-una din cele două cărţi, l-au descoperit în cealaltă.” Spunând acestea, ca
şi cum ar îndrepta într-o direcţie anume afirmaţia generală de mai sus, el
adaugă: „Acele transformări stranii şi tainice pe care le-am observat la
viermii de mătase mi-au transformat filozofia în teologie. Există în aceste
lucrări ale Naturii, care par să nedumerească raţiunea, ceva dumnezeiesc, iar
în ele se află mai mult decât poate descoperi ochiul spectatorului obişnuit.”
Cu siguranţă aceste două citate din operele
renumitului medic şi filozof pot îndreptăţi osteneala de a aduna învăţături
morale din unele dintre cele mai minunate fenomene din creaţia lui Dumnezeu: cu
atât mai mult cu cât Sf. Pavel însuşi a deschis calea către un asemenea gen de
învăţare, atunci când a susţinut posibilitatea învierii trupului pe baza
învierii vieţii vegetale dintr-o sămânţă putrezită: „Nebun ce eşti! Tu ce
semeni nu dă viaţă, dacă nu va fi murit” (1 Corinteni 15:36). Nebunule – nebun!
A nu fi în stare, în înţelepciunea ta critică, să citeşti acea carte a
„slujitorului lui Dumnezeu, Natura”, din care sunt cu adevărat mai multe lecţii
reale de analogie de învăţat decât putem noi presupune sau putem descoperi
dintr-o dată. Fără îndoială, transformările viermelui de mătase şi reînnoirea
vieţii dintr-o sămânţă vegetală nu sunt mai ieşite din comun decât ieşirea
avântatului fluture din larva din pământ şi înălţarea lui – o transformare
care, dacă omida ar fi o făptură care ar putea gândi şi ar fi capabilă de
contemplarea propriei existenţe, ar respinge-o ca pe o plăsmuire cu neputinţă
de împlinit.
Cu toate acestea, nu observaţiile lui Sir Thomas
Browne au fost cele care au dat naştere acestor parabole; căci primele parabole
au fost scrise într-o izbucnire de admiraţie nestăpânită pentru basmele lui
Hans Andersen, însoţite de un regret pentru faptul că, deşi autorul a
demonstrat, în mai multe rânduri, puterea sa de a desprinde admirabile
învăţături morale din observaţiile sale foarte fine asupra Naturii, şi-a lăsat
însă mult prea des poveştile sale încântătoare fără nici o temă sau morală de
vreun fel. Cu siguranţă, m-am gândit eu, trebuie să existe ori să poată fi
plăsmuită o morală în mult mai multe din întâmplările din Natură decât a
încercat Hans Andersen; şi cu acest gând a fost scrisă „Lecţie de credinţă”, o
veche poveste. Este veche, fiindcă cei din vechime, chibzuind profund, au făcut
din fluture un simbol al nemuririi. Dar a-i familiariza pe tineri cu o idee
atât de frumoasă nu-mi părea a fi un scop mai puţin valoros.
„Lăcarul mic” [1]
este o pasăre vulnerabilă la obiecţii naturaliste, în sensul că femela nu
cântă. Dar acest fapt i-a folosit moralistului, pentru care este important ca
ea să cânte în acest caz anume; şi cine nu ar greşi într-o asemenea companie
precum cea a lui Spenser, Milton, Thomson, Beattie şi a nemuritorului Isaak
Walton?
„Şi-n vâlcica înflorată-n vioriu
Unde privighetoarea părăsită
Noapte de noapte ţie ţi se jeluieşte în tristul ei cânt.”
Milton, „Cântecul lui Comus”.
„Iar Philomel cântul în lacrimi îşi îneacă”
Spenser, „Calendarul Păstorului, luna noiembrie”.
„Însă privighetoarea, încă una dintre făpturile mele din văzduh, suflă o
muzică răsunătoare atât de dulce din instrumentalul ei gâtlej încât ar putea
face omenirea să creadă că minunile nu s-au sfârşit.”
Isaac Walton, „Undiţarul”.
„Când toate-s pradă deznădejdii, ea-şi cântă
Tristeţile în noapte; iar pe ramură
Singură stând, statornic la sfârşitul fiecărei toamne
Îşi reia trista-i arie.”
James Thomson, „Primăvara”.
„Iar gureşa ciocârlie ciripeşte cristalin în rondul ei ceresc.”
James Beattie, „Menestrel”.
O descriere interesantă despre cea dintâi
descoperire a lăcarului mic, a obiceiului său de a cânta atât noaptea cât şi
ziua, şi despre diferenţele sale distincte faţă de lăcarul de stuf [2], poate fi întâlnită în lucrarea lui
Gilbert White, The Natural History of Selborne. „Luna care a strălucit în Paradis” [3] a fost exclamaţia unei minţi foarte
melancolice care nu a reuşit să recunoască în acest gând speranţa plănuită
pentru a fi exprimată, dar care încerca acum să-l vestească, învăţându-i pe
alţii.
Fie ca „O lecţie de credinţă” şi „O lecţie de
speranţă” să-şi atingă deopotrivă ţelul urmărit şi fie ca ele să se unească
pentru a întări în mintea celor tineri valoarea acelui „dar al iubirii mai
presus de toate darurile”, care „pe toate le nădăjduieşte, pe toate le crede,
pe toate le rabdă!” (1 Corinteni 13:7).
(Margaret Gatty)
O notă
biografică
Margaret Scott s-a bucurat de o instruire foarte
rară, după cum se vede din vasta întindere a cunoştinţelor ei, din adâncimea
caracterului şi gândirii din scrierile ei. Tatăl ei a fost reverendul A. J.
Scott, Doctor în Teologie, [4] care
era capelan la bordul navei Victory atunci când Nelson a fost împuşcat.[5] Tatăl ei nu avea încredere în viaţa
de şcoală, cel puţin nu în cea rezervată fetelor, aşa că şi-a educat fiica el
însuşi acasă. În cazul Margaretei, iniţiativa a avut ca rezultat dobândirea
unei atracţii faţă de multe lucruri care pe atunci nu erau cunoscute de fete în
mod obişnuit, şi care a condus direct la scrierea acestei cărţi de
înţelepciune.
Ea avea şi o îndemânare artistică considerabilă,
care s-a manifestat în unele scrieri de mână frumos ilustrate. Era de asemenea
iscusită la gravură, de care s-a folosit pentru a-şi ilustra unele scrieri. Cu
toate că talentul ei literar a început să se arate la o vârstă timpurie (la
şaptesprezece ani traducea din Dante), împlinise patruzeci şi unu de ani
înainte de a începe să publice. Prima ei carte a fost „Joachim imitatorul” (Joachim the Mimic).
Alte cărţi de povestiri scurte cu morală au urmat,
iar în 1831 a apărut prima serie din „Parabole inspirate din natură”. Aceste povestiri
au fost scrise după o îndelungată şi atentă cercetare a istorie naturale, atât
în mod direct, cât şi din cărţi. Colecţia ei de obiecte naturale interesante a
reprezentat o continuă inspiraţie. Ea a avut totodată şi o sursă de inspiraţie
în plus, iar aceasta s-a ivit dintr-o dorinţă ca Hans Andersen să fi „indicat
morala” ceva mai des. Prin urmare s-a hotărât să facă ea însăşi ceea ce-i
stătea în puteri în această privinţă. Rezultatul a fost „Parabolele inspirate
din natură”, publicate în cinci serii scurte.
Margaret Scott s-a măritat cu reverendul Alfred
Gatty, D.D., în 1839, care locuia la Ecclesfield, în Yorkshire. Acolo a şi
rămas doamna Gatty, pentru tot restul vieţii ei. Amploarea viziunii ei şi
vederile ei lipsite de prejudecăţi i-au permis să contribuie la îmbunătăţirea
stării parohiei soţului ei. De pildă, atunci când a început întrebuinţarea
cloroformului pentru calmarea durerilor, doamna Gatty a devenit un susţinător
entuziast. A biruit prejudecăţile medicului local; l-a învăţat cum să-l întrebuinţeze;
iar apoi, pentru a-i încuraja pe locuitorii ignoranţi şi neîncrezători, ea a
luat cea dintâi prima doză de medicament.
Scriind neîntrerupt, doamna Gatty a publicat
numeroase cărţi, printre care „O Carte de Simboluri” (A Book of Emblems), ultimul ei efort literar tipărit. Printre
lucrările ei cele mai populare s-a numărat „Poveştile pentru copii ale Mătuşii
Judy” (Aunt Judy’s Tales for children).
„Chipul omenesc divin” a fost publicat în 1859,
iar din acel moment peniţa ei nu a mai cunoscut odihna, iar numele ei a devenit
un cuvânt familiar. În 1862 ea a terminat lucrul la „Plante marine britanice” (British Seaweeds), care cuprindea
optzeci şi şase de planşe colorate. În calitate de editor la Aunt Judy’s Magazine, ea era în măsură
să-şi exercite înţeleapta sa influenţă asupra unei zone mai largi.
Dar a lucrat peste măsură, iar în 4 octombrie 1873
a murit de paralizie care, sub forma „cârcelului scriitorului” şi în alte
moduri, au adus-o treptat într-o stare de neputinţă. A fost un scriitor pentru toate
timpurile şi va fi respectată pentru calităţile ei morale precum şi pentru
încântătoarele ei învăţături oferite ca parabole. Biografia ei probabil că nu
va fi scrisă niciodată, fiindcă înainte de a muri doamna Gatty şi-a rugat în
chip special prietenii să nu încerce să facă un asemenea lucru. Cu toate
acestea, frumoasa ei fire este limpede dezvăluită în scrierile ei, încât cel
care-i citeşte „Parabolele” simte îndată sufletul cald şi luminos al
scriitoarei tot atât de lămurit pe cât ar putea orice biografie să i-o arate.
(Traducere și note de Gh. Fedorovici)
Note:
[[1]] Lăcarul, “warbler” în engleză, este un gen de pasăre călătoare şi
cântătoare din familia Acrocephalus, de mărimea unei vrăbii, care trăieşte în
stufărişul din jurul lacurilor şi al mlaştinilor. Aici este vorba despre
„sedge warbler”, lăcarul mic (lat. „Acrocephalus schoenobaenus”).
[2] În limba
engleză, “reed warbler” (lat. “Acrocephalus scirpaceus”).
[3] Titlul
unei poezii de Ethel Lynn Beers din volumul All
Quiet Along the Potomac, and Other Poems (1879). Beers, născută Ethelinda Eliot, a fost o
descendentă directă a „Apostolului indienilor”, John Eliot.
[4] În Marea
Britanie, titlul de “Doctor of Divinity” (D.D.), reprezintă cel mai înalt grad
academic în domeniul teologic, fiind superior doctoratului obişnuit (Ph.D.)
După cum se va vedea în continuare, de acest titlu se bucura şi soţul
autoarei.
[5] Lordul
Nelson a fost împuşcat spre sfârşitul Bătăliei de la Trafalgar, în ziua de 21
octombrie 1805.
