Cînd un popular profesor și prețuit duhovnic a
fost întrebat de ce în Facultatea de Teologie Ortodoxă din București sînt
încurajați șmecherii și impostorii, răspunsul a venit oarecum surprinzător:
„Dacă nu-ți convine, bagă-te tu în față!” O confirmare și un îndemn. Răspunsul
era cu atît mai suprinzător cu cît venea de la cineva care-și declarase în mai
multe rînduri aversiunea față de țăranul român a cărui degradare o punea pe
seama obișnuinței țăranului de a fura de la colectiv. Ca și cum colectivul nu
era el însuși hoțul care îi luase țăranului totul în primul rînd. Dar, oricum ar sta treaba cu colectivul, cînd te
bagi în față, furi mai mult decît un sac cu ceapă: furi locul cuiva și te
afli în pericolul de a-ți pierde propriul tău loc.
În același timp, profesorul respectiv nu pierdea
nici un prilej de a-și declara admirația față de dl Pleșu și de a sublinia
darul pe care-l reprezenta acesta pentru ortodoxia românească. Țăranul român,
cel care-și adusese darul la Biserică de-atîtea secole, se transformase între
timp într-o prezență stînjenitoare. Avînd în vedere că preotul respectiv era el
însuși fiu de țărani, te-ntrebi dacă admirația pentru elită manifestată de unii
teologi ortodocși din mediul universitar nu este cauzată de un complex de
inferioritate care explică și efortul acestora de a-și imita „modelele”.
Țăranul nu știe să se bage în față. De la cine s-o
învețe? Nici pămîntul, nici cerul nu se bagă în față! Poate că de aceea țăranul
are față. Pentru că are un loc al lui, pe care nu l-a ocupat băgîndu-se în față.
În orice caz, profesorul respectiv este biblist, specializat în Noul Testament,
așa că „bagă-te-n față” reprezintă probabil interpretarea care i s-a părut
adecvată pentru versetul de la Matei, 11:12: „Din zilele lui Ioan Botezătorul
până acum împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun
mâna pe ea”. Putem presupune că venerabilul biblist este destul de competent
pentru a ajunge și singur la această interpretare, fără să-l mai consulte pe dl
Pleșu.
De altfel, întregul sistem universitar românesc
funcționează pe baza acestui principiu (vezi https://alexandruracu.wordpress.com/2016/05/04/vivat-academia-vivant-profitores/, http://www.catavencii.ro/abuzita-cronica-si-minaria-galopanta-ravasesc-medicina-din-timisoara/,
http://www.catavencii.ro/universitatea-de-medicina-tata-si-copilul/,
http://www.catavencii.ro/cei-mai-iubiti-dintre-plagiatori/).
Să fie oare tot vina lui Becali, așa cum pare să considere un specialist în
istoria recentă („În România, însă, nici PIB-ul crescut, nici salariul minim
majorat nu vor promova democrația, ci o schimbare de mentalitate. Iar asta
presupune educație și informare. Noi sîntem încă în țara lui Gigi Becali, în
care “valoarea” este un atribut al ghiolbanilor, aruncăm gunoiul pe fereastră
și parcăm pe trotuar. Pînă în țara lui Andrei Pleșu, să zicem, mai avem ceva de
mers.” http://www.catavencii.ro/liviu-tofan-romania-intreaga-mi-se-pare-un-club-colectiv-care-functioneaza-semilegalitate/)?
Dar dacă sîntem în țara lui Becali pentru că sîntem în țara lui Pleșu?
În romanul lui John Cheever, Totul pare un paradis (Polirom, 2007), este descrisă o scenă în
care două femei ajung să se bată din cauza dreptului de întîietate la casa
magazinului. Una dintre ele se băgase în fața celeilalte, cu un coș plin de
cumpărături, în ciuda faptului că era o casă expres, rezervată pentru
cumpărătorii cu un număr limitat de articole. Cele două erau vecine; Maria
Salazzo, cea care se băgase, era soția unui fost frizer care acum supraveghea deversările
ilegale în Heleșteul lui Beasley. Familia Salazzo, cum ar veni, ținea, prin
comportament și preocupări, de lumea lui Becali. Însă în afacerea depozitării
deșeurilor în lac era implicată Mafia, iar de ea depindea toată lumea bună din
orășel. Lumea corespunzătoare, prin respectabilitate, lumii lui Pleșu. Dar în
carte cei care se bagă în față, cei care contaminează ultimele locuri curate
ale lumii și adevărurile ei ultime, ajung să părăsească locul tocmai pentru că
nu-i aparțin. Victoria îi revine lui Betsy Logan: a învins nu băgîndu-se la
rîndul ei în față, ci apărîndu-și locul.
Pentru unii, România este un loc bun doar pentru
depozitarea deșeurilor: crîngul sacru, izvorul originar și pur sînt în altă parte, în
Orient sau în Occident. Dar consecința imediată a unei economii a deșeurilor nu este afectarea mediului, ci
transformarea oamenilor în deșeuri, fie prin deposedarea de locul lor, fie prin
pierderea locului propriu produsă de orice băgare în față.
Cheever ne lămurește în finalul cărții că soarta
„adevăraților criminali, a ticăloșilor care uciseseră un expert în mediul
înconjurător, un adevărat idealist, și care îi amăgiseră, mituiseră și
corupseseră pe cei răspunzători de bunăstarea comunității” este „o altă
istorie” (p. 197). Poate una pe care ar fi scris-o, dacă ar mai fi avut timp.
Sau poate că este o istorie scrisă deja. Una pe care un specialist în teologie
biblică s-ar putea să o cunoască. De pildă, povestea celui care s-a băgat în
față, ocupînd locul cel de cinste. Sau a celui care nu avea haine de nuntă. Sau
a supraveghetorilor viei, care l-au ucis pe moștenitor pentru a pune mîna pe
vie. Respectabilul profesor e liber să aleagă. De data aceasta, chiar nu are
nici un motiv să se grăbească și să se bage în față.
