Una dintre informațiile care-ți sînt servite în
România odată cu maturizarea ta politică este că în America lucrurile stau
diferit față de România: acolo stînga nu e democrată (sau nu e cu adevărat
democrată), în timp ce conservatorii sînt singurii cu
adevărat democrați.
Dar lucrurile sînt diferite în România nu pentru că există o stîngă democrată,
ci pentru că aici nu există nici o dreaptă reală, dincolo de elita care se
declară „de dreapta”. De ce preferă membrii ei să se recomande astfel, nu este
foarte clar. Poate că nici nu au un alt motiv în afara faptului că așa scrie pe
ecusonul pe care-l primesc o dată cu fișa postului și cardul American Express.
Nu știu dacă s-a subliniat îndeajuns coincidența
dintre electoratul tradițional al stîngii din România și cel al dreptei din
SUA. Interesant e că elita românească de dreapta disprețuiește electoratul
stîngii, în ciuda faptului că județele care votează cu PSD-ul ar vota, în
context american, cu Partidul Republican. Asta ar explica poate relația ceva
mai încordată pe care elita de dreapta românească o are cu electoratul de
dreapta, care, în SUA, ar vota cu democrații. Pentru că, în România,
electoratul de dreapta este liberal, exact în sensul incriminat de republicani
în SUA: este ateu, tolerant, pro-choice, relativist, etc.
Aceasta înseamnă că votul dat, în România,
stîngii, nu este neapărat unul pentru inerție economică pentru că protecție
socială. Este, sau cel puțin era totodată unul acordat în vederea conservării
unui mod de viață. A unor valori morale. „Nu ne vindem țara!” nu era doar un
slogan anti-occidental; era totodată un îndemn la fidelitate, stabilitate și
continuitate.
Dincolo de unele asemănări dintre momentul „Piața
Universității” și protestele de la Universitatea Columbia din 1968 (https://en.wikipedia.org/wiki/Columbia_University_protests_of_1968),
cultura Pieței se afla în prelungirea mișcării contra-culturale americane a
anilor ’60. Un fenomen de stînga, care a fost denunțat și respins ca atare de
dreapta americană. Se poate ca mișcarea Pieței Universității să fi fost una
democrată în sens american, deci de stînga? Comunismul nu era contestat în
Piață în numele poporului român și istoriei lui, ci în numele
Woodstock-ului. Adică în numele unei alte libertăți, a cărei experiență poporul
nu o făcuse și nici nu dorea să o facă. Se poate ca ostilitatea cu care Piața a fost
întîmpinată de lumea simplă românească, de lumea blue-collar, să fie similară celei cu care hippioții au fost
întîmpinați de conservatorii americani cu trei decenii mai devreme? Am putea
să-i întrebăm direct pe băieții de la ghișeu, desigur, dar mă tem că aceasta
este una dintre acele dileme în legătură cu care li s-a recomandat să răspundă
printr-o întrebare.
Datorită dreptei, elitiste și infatuate, stînga a
ajuns să fie percepută de români ca un apărător al credinței, al „lucrurilor
permanente”. Acesta este contextul în care Patriarhul Daniel l-a decorat pe
Liviu Dragnea, dincolo de calculele lui personale. A-i acorda lui Dragnea
ordinul „Sfinții Martiri Brâncoveni” însemna un vot de încredere nu pentru
Dragnea, așa cum am presupus în mod greșit la un moment dat (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2014/10/marturisiri-adevarate.html
și http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2015/09/credinta-patriotism-etc.html),
ci în primul rînd pentru PF Daniel. Patriarhul încerca astfel să împrumute o
parte din popularitatea, prestigiul, autoritatea și încrederea de care se
bucura omul politic de stînga.
Tot ce a trebuit să facă stînga pentru a reuși în
România a fost să fie ea însăși. Să nu se schimbe. PSD-ul poate supraviețui
oricărui scandal, dar nu va supraviețui schimbării. PSD-ul va muri în epoca
Firea, care promite multi-culti și cultul diferenței. Iohannis nu a cîștigat
pentru că nu a fost Ponta, ci doar pentru că Ponta nu a mai fost el însuși.
Pentru că a încercat să se desprindă de trecut, singurul lucru care a făcut și
a păstrat partidul. Dar indiferent cine va cîștiga alegerile, stînga
tradițională, sau „dreapta” multi-culti, ele vor fi cîștigate tot de stînga. Iar
elita de dreapta se va simți îndreptățită să disprețuiască în continuare pe
toată lumea.
Cînd elita nu-și reprezintă poporul, poporul
ajunge să-și reprezinte elita. În felul acesta, toată lumea sfîrșește prin a
disprețui pe toată lumea. [1] Iar într-o atmosferă de dispreț general, totalitarismele nu pot decît să prospere.
Notă:
[1] Într-un articol-bilanț, dl Patapievici enumera „raţiunile pentru
care adepţii români ai marxismului merită dispreţuiţi” http://inliniedreapta.net/monitorul-neoficial/horia-roman-patapievici-marxismul-si-romanii/
Cred că ultimii douăzeci și șase de ani ne-au oferit destule motive pentru a-i
detesta în egală măsură pe adepții români ai capitalismului.
