Cumpana. O viziune ortodoxa: Rosencrantz și Guildenstern nu sînt morți

luni, 30 mai 2016

Rosencrantz și Guildenstern nu sînt morți

„Cît de imbecili, de lacomi și de șantajabili pot fi șefii politici ai acestei țări ca să permită dispariția singurei idei bune cu avionul de Londra!”, scria Doru Bușcu în legătură cu izgonirea prințului Nicolae (http://www.catavencii.ro/print-si-turnator/, vezi și http://www.catavencii.ro/editorial/intoarcerea-regelui/). Dar ce se poate spune atunci despre oamenii de cultură din România, care în fața acestei tragedii nu spun nimic, în ciuda faptului că împlinirea a patru sute de ani de la moartea lui Shakespeare putea prilejui analogii fertile cu destinul monarhic al României: cu unchiul trădător și uzurpator din Hamlet, de pildă, sau cu fiicele ingrate ale lui Lear și Margareta cu Radu Duda, pe de o parte, și cu prințul Nicolae și Cordelia pe de alta.

La noi însă elita găsește analogiile cela mai surprinzătoare, mai nenaturale: Băsescu și Căpitanul Bligh; Băsescu și Harap-Alb.

Poate că lucrurile stau așa în România pentru că la noi povestea lui Hamlet nu este spusă de Horațio, ci de Rosencrantz și Guildenstern. De oamenii lucrului bine făcut.

Rosencrantz și Guildenstern nu sînt morți, ceea ce înseamnă că lui Hamlet nu-i merge prea bine.
Bineînțeles, Hamlet știe că fără politicieni corupți și sfătuitori vicleni nu se poate. Importantă nu este dispariția curtenilor ipocriți și oportuniști, ci apariția prietenului adevărat. Încercările de restaurare a adevărului au șanse mai mari în compania unui prieten integru, de felul lui Horațio. Numai că acesta a fost cel dintîi exilat din regat.

Moto

„Singura problemă a Părintelui Nicolae Steinhardt era aceea de a cîntări cît anume din ceea ce primise prin botez trebuia convertit într-o atitudine civică de protest fată de imoralitatea, de şmechereala şi de laşitatea ce abundau în jurul nostru. Colindam împreună pădurile Clujului, încercînd să întocmim liste de potenţiali protestatari. Nu ajungeam niciodată la mai mult de cîteva zeci de persoane fiabile, cu care, spunea el, nu puteam face mare lucru. Era nevoie de sute, de mii. Puteam, eventual, să ne salvăm sufletele, dar nu puteam să schimbăm cu adevărat situaţia politică. Era foarte preocupat şi trist pentru asta.”

Virgil Ciomoş („Nicolae Steinhardt era un lucrător ascuns al rugăciunii inimii” Convorbiri literare, nr. 11, 2009,

http://convorbiri-literare.dntis.ro/CIOMOSnov9.html)

„Dacă înţelegem bine textul eshatologic al Sfintei Scripturi, urmează că încrederea şi curajul vor defini pe deplin natura celei din urmă epoci. Cultura „creştină” înconjurătoare şi tradiţiile susţinute de ea îşi vor pierde influenţa. Această pierdere va ţine de primejdia generată de scandal, primejdie despre care s-a spus: „îi va amăgi, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi” (Matei 24, 24).

Solitudinea în credinţă va fi teribilă. Dragostea va dispărea de la faţa lumii (Matei 23, 12), dar cu atît mai preţioasă va fi această dragoste cînd va izvorî dinspre un om solitar către un altul, fapt ce va implica un curaj al inimii zămislit din urgenţa iubirii lui Dumnezeu aşa cum a fost ea arătată în Hristos. […] Dacă vorbim aici despre apropierea Sfîrşitului, nu înţelegem apropiere în sensul timpului, ci în sensul în care ea ţine de esenţa Sfîrşitului, căci în esenţă existenţa omului se apropie acum de o decizie absolută. Efectiv fiecare consecinţă a acestei decizii poartă cu sine cea mai mare potenţialitate şi cea mai teribilă primejdie.”

Romano Guardini, The End of the Modern World, ISI Books, 1998, pp. 108-109 (volumul cuprinde o serie de prelegeri susţinute de Guardini între anii 1947-1949).