„Unde ți-ai băgat telefonul, în cur?” îi reproșează o fată de clasa a treia
mamei venită să o ia de la școală. „Te-am sunat de trei ori și tot nu ai
răspuns”, precizează fata în timp ce zvîrli ghiozdanul spre picioarele mamei vizibil
jenată de purtarea fetei, dar totodată cumva amuzată de stilul ei ... natural.
Un zîmbet încrezător îi apăru în timp ce-și urma docil fiica spre casă: He-he,
pe fata ei n-o s-o prostească nimeni. Va reuși în viață. Va deveni cineva. Fata
asta va ieși om, nu vezi ce tare e în clanță?
Ceva mai devreme în cursul aceleiași zile, așteptînd la casă la Profi, aud în spatele meu o fetiță
de vreo patru-cinci ani întrebîndu-și bunica din senin: „De ce suntem oameni?”
„Pentru că așa a vrut Dumnezeu!”, vine răspunsul prompt al bunicii.
Ce vreau să spun este că, în România, meciul încă se joacă. Este păcat că
cei mai mulți spectatori se grăbesc deja spre ieșire. Poate și pentru că nu au
prins finețea unor faze precum cea cu fetița de la magazin; poate și pentru că nu vor să
le vadă. Ele nu pot scăpa însă Arbitrilor, hotărîți să le anuleze, deși sunt perfect valide. În definitiv, e tot ce pot ei să facă. Aproape că ți-e și milă de ei.
Dar cîtă vreme sfîrșitul partidei se fluieră din altă parte, eu zic să mai stăm.