Domnul Andrei Pleșu s-a săturat să vadă „amanetat
destinul României în beneficiul unor mediocrităţi şmechere.” (https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/justitie/andrei-plesu-m-am-saturat-de-derbedei-de-toape-si-de-prosti-tantosi-894546)
Reacția mi se pare că este una mai degrabă estetică,
decît etică: ce acuză domnul Pleșu aici: șmecheria, mediocritatea sau asocierea
lor? Faptul că România este condusă de proști, ori semeția acestora? Faptul că
unii nu sunt destul de șmecheri încît să știe că nu te fudulești cu ce ai, ci
cu ceea ce nu ai? Prostia limitată a unora care au ajuns să administreze
programul economic al României, incapabili să priceapă că i-ar putea impune și
un program politic-spiritual?
„După cum spun lăutarii, aceeaşi aptitudine
intelectuală – şi aceeaşi atitudine faţă de lumea exterioară – este necesară
pentru minciună, camuflaj, dar şi inovaţie tehnologică, creativitate sau
fantezie. Mai mulţi termeni, în limbile română şi ţigănească, permit nuanţarea
unei game de comportamente. Studiul meu s-a concentrat asupra două cuvinte:
şmecherie şi ciorănie.” (http://www.muzeultaranuluiroman.ro/conferinte/?p=134)
Am putea înțelege că PSD-ul a
compromis șmecheria, privînd-o de atributele ei esențiale: „inovaţie
tehnologică, creativitate sau fantezie”.
Nimeni nu-i poate reproșa domnului Andrei Pleșu că
nu a apărat respectabilitatea șmecheriei. Cine știe dacă nu cumva tocmai succesul
domnului Pleșu i-a asigurat șmecheriei prestigiul care o face să fie apreciată
deopotrivă de derbedei, țoape și oameni de bună-credință.
