Nu știu dacă peste tot în lume rolul elitei este
acela de a inhiba ori suprima simțul realității. Cel puțin în România, însă, aceasta
pare să fie misiunea ei principală. Deși pretinde că se ocupă cu moșirea
adevărului, ocupația principală a elitei conservatoare, care recunoaște
existența adevărului doar pentru a-i face de petrecanie, precum Irod, constă în
extirparea instinctului realității. Simțul realității pare să fie nimic altceva
decît un apendice care, în timp, poate produce grave tulburări de
sănătate, riscînd să tulbure echilibrul corpului social.
Dixon este un personaj din filmul Three
Billboards Outside Ebbing, Missouri. Este personajul despre care, cel puțin la
noi, nu s-a vorbit deloc. În ciuda faptului că interpretul lui, Sam Rockwell, a luat Oscarul pentru rol. La
noi – în fine, pe organul de (anti)cultură Radio România Cultural – s-a vorbit în
special despre mama. Despre Frances Louise McDormand. Că, deh, ea a luat
Oscarul pentru rolul feminin principal. Și pentru că femeie. Și pentru că MeToo.
Asta, în ciuda faptului
că Dixon este singurul personaj care se transfigurează, asigurînd astfel
reușita operei de artă.
La noi, însă, filmul
este pus să vorbească despre imobilitatea opiniei publice. Și că miza filmului
ar fi mobilizarea opiniei publice. Adică mai multe panouri. Adică implicare
civică. Adică, #rezist.
Dar pe Dixon nu-l
schimbă mesajul panourilor. Îl schimbă scrisoarea Șerifului Willoughby, pe care o
citește în focul unui purgatoriu prematur, în focul judecății precipitate pe
care mama fiicei violate și ucise îl provocase, tocmai pentru că ea însăși ardea deja în acest foc: în ziua morții fiicei, îi
dorise acesteia să fie violată. În termeni teologici, asta se numește legătură
și blestem.
Dar, în România, Dixon este de neschimbat. La noi, este
fundamental și obligatoriu ca Dixon să rămînă egal cu sine. Este necesar ca schimbarea lui să rămînă neobservată, ca nu cumva să ne schimbăm altfel decît ni se spune de la centru.
Vă amintesc cadrul de la începutul filmului, cînd
Dixon descoperă mesajele panourilor în timp ce acestea erau aplicate: Dixon
simte că ceva nu e în regulă, și îl amenință pe unul din muncitori că-l va
aresta pentru că a încălcat normele de mediu. Acesta îi răspunde că ar fi mai
bine să citească în prealabil mesajele panourilor și abia apoi să vină să vorbească
despre mediu.
Ironia este că, în România, elita vrea să vorbim
doar despre mediu.
How come, Chief Pleșu?
