În cei treizeci de ani de libertate politică, ar fi trebuit să înțelegem
trei lucruri esențiale:
1. Nu există răul cel mai mare și răul cel mai mic. Nu există răul
mijlociu. Nu există decît rău și bine.
2. Binele poate fi corupt cu ușurință. Pentru a fi corupt, binele nu trebuie
să fie neapărat învins de puterea cea mai mare, cea care corupe absolut, ca să-l parafrazez pe Lordul Acton. Este
suficient ca binele să se asocieze cu răul cel mai mic în lupta împotriva răului cel mai
mare.
3. Odată corupt, binele corupe mai puternic și mai ușor decît răul mai mic sau mai
mare. Confuzia românilor de astăzi, care au ajuns incapabili să mai deosebească între bine și
rău, este rezultatul răului cel mai mare, adică al falsei
convingeri că binele corupt păstrează ceva din natura binelui.
La fel ca în 1996, românii au din nou impresia că pot respinge alternativa
dintre răul mai mic și răul mai mare. Mulți cred că la prezidențialele din această lună au șansa de a vota pe cineva care
reprezintă binele. Pe Paleologu, de pildă. Nu contest că Paleologu reprezintă în această situație binele. Să nu uităm însă că în acest caz este vorba despre acel bine care timp de treizeci de ani ne-a tot sugerat să alegem răul cel mai mic.
