[…] Cartea Pildele
lui Solomon vede viața ca pe o provocare și o căutare. Observați că Biserica
Ortodoxă cere ca această carte să fie citită în fiecare an. Nu voi cere o
ridicare a mîinii din partea celor care au citit-o în Postul Mare, dar aceasta
este perioada în care este prescrisă citirea ei. Biserica Ortodoxă prescrie ca Pildele
să fie citită în fiecare an. Acum, pentru cine a fost scrisă cartea Pildelor?
Pentru tineri. Observați cum spune: „Ascultă, copilul meu. Ascultă, copilul
meu.” Este întotdeauna despre asta. „Ascultă, copilul meu.” Cartea Pildelor
este o carte de instruire pentru tineri. Și care este primul pas către dobîndirea
înțelepciunii în Pildele lui Solomon? Obținerea înțelepciunii! Cum obțin înțelepciune?
Obținînd înțelepciune! Am sugerat adesea – sau mai degrabă mai rar – că ar
trebui să înțelegem lucrurile în felul următor: Vrei să obții înțelepciune? Fă-te
înțelept! Îmi place chestia asta. „Înțelept” devine verb! Ai văzut vreodată anunțul
ăsta în vestiar? Folosește-ți mintea; înțelepțește-te!
Spun asta
fiecărui părinte din această clădire, fiecărui părinte din raza vocii mele emisă
de Ancient Faith Radio: Asigurați-vă că citiți cartea Pildele lui
Solomon copiilor voștri în fiecare an! În fiecare an, organizați-vă și
parcurgeți cartea Pildelor. Asigurați-vă că spiritul acestei cărți se află adînc
în sufletele copiilor voștri. Mai ales pentru voi înșivă, citiți Pildele în
vremuri de descurajare și deznădejde.
Și cred –
bănuiesc; Nu știu sigur, dar bănuiesc că unul sau doi dintre voi s-ar putea
uneori să se confrunte cu dezamăgirea, descurajarea și depresia. Să nu vă
plîngeți de milă! Citiți Pildele. Preocupați-vă de schimbarea formei sufletului vostru,
a formei interioare a sufletului tău. Grecii au un cuvînt special pentru asta –
iată cuvîntul vostru elin pentru ziua aceasta.
Grecii au un cuvînt
special pentru forma internă; se numește kharaktir.
Auziți cuvîntul grecesc? Acesta este kharaktir;
asta e forma interioara. Este forma, de exemplu, a interiorului unei monede,
care are o imagine pe ea. Moneda are în continuare aceeași formă, dar
interiorul este schimbat. Kharaktir
descrie un cîmp care a fost arat; are o formă internă. Kharaktir. Căutarea caracterului este unul dintre cele mai importante
lucruri despre care i-am putea învăța pe tineri și pe care l-am putea dezvolta
pentru noi înșine. Așa că citiți mai ales cartea Pilde și asumați o atitudine
de viață robustă, cu accent pe muncă și disciplină.
În această
dimineață, vreau să vă împărtășesc trei paralitici adevărați care au pus cartea
Pildelor la inimă, trei paralitici adevărați, paralitici istorici. […] Toți
trei au nume germane, dar doi dintre ei sunt evrei. Primul – v-am vorbit despre
acest om de mai multe ori în ultimii nouăsprezece ani: Hermann von Reichenau,
care a murit în acel an fatidic al Marii Schisme, 1054: Hermann von Reichenau.
În latină, el este cunoscut sub numele de Hermannus Contractus: Herman Cocoșatul.
Era paralizat. S-a născut paralizat. Probabil că doctorii au crezut că nu va
trăi, dar a trăit. A trăit pînă la 41 de ani; a murit în anul 1054.
Cînd era băiețel,
părinții l-au dus la o mănăstire, mănăstirea Reichenau, să locuiască acolo. Nu
a mers niciodată în toată viața lui. Își folosea oarecum trei degete de la mîna
dreaptă. Acele trei degete – cele trei degete cu care scrieți, cele trei degete
cu care țineți lingura sau cele trei degete cu care țineți creionul... L-au dus
la mănăstire cînd era băiat. A murit la vîrsta de 41 de ani.
A devenit unul
dintre cei mai străluciți oameni ai secolului al XI-lea, un secol de oameni
străluciți. Era lingvist. Vorbea fluent mai multe limbi, nu doar germană veche,
ci și latină, greacă și – cum să mai înțelegem și asta – arabă! A învățat
arabă; a învățat singur arabă – în Germania, în secolul al XI-lea! A învățat
singur arabă și a scris prima gramatică arabă din Europa. A scris-o în latină.
Din acea gramatică latină arabă au fost traduse lucrările lui Aristotel din
arabă în latină în Spania, folosind gramatica lui Hermann de Reichenau.
A fost astronom
și matematician, cercetînd constant stelele și trasîndu-le drumurile. El a
inventat astrolabul. Astrolabul a fost folosit pentru navigația pe mare timp de
secole. El a inventat-o, un om care nu a văzut niciodată marea! Cum să citești
stelele și cum să determini unde anume te afli pe pămînt: el știa să facă asta.
A fost istoric. El a scris istoria națiunii germane – cel puțin pînă în secolul
al XI-lea. Un om care a depus un efort imens, imens.
Acum, acesta
este un bărbat căruia i-ar fi putut să-i fie milă de el însuși și care nu avea să
trăiască prea mult, dar s-a asigurat că viața sa va fi o viață rodnică. Spre sfîrșitul
vieții, a orbit și nu a mai putut face astronomie. Nu se mai putea ocupa nici
măcar de arabă, pentru că niciunul dintre ceilalți călugări nu-i putea citi
arabă. Deci ce a făcut? A început să compună imnuri. A scris sute de imnuri și
poezii. Cel mai faimos imn al său este un imn către Maica Domnului, care spune:
Salve Regina,
Mater misericordiae,
Vita, dulcedo,
et spes nostra, salve.
Bucură-te, Sfîntă
Regină, Maica milei,
Viața noastră,
dulceața și speranța noastră.
El a scris acel
imn.
Deci acesta este
unul din cei trei paralitici. Și dacă n-ai ști că este vorba despre un om
paralizat, te-ai fi așteptat ca omul acesta să fie perfect normal.
[…] Să luăm punctul
doi. Promit că următoarele două puncte vor fi mai scurte. Punctul doi: relația
dintre viață și speranță. Relația dintre viață și speranță. Vreau să încep prin
a vă citi cîteva rînduri de aur ale unuia dintre autorii mei preferați, un
bărbat pe nume John Lukacs. John Lukacs este un istoric maghiar-american. Îl
recomand și pe Lukacs, dar despre el vom vorbi altă dată. Iată un citat din
John Lukacs:
„Viața înseamnă
dorința de a avea mai multă viață, iar cînd acea dorință se stinge și moare, murim
și noi. Fiecare acțiune și gînd uman este mai mult decît o reacție.”
Gîndiți-vă la
asta, vă rog. Dacă o acțiune sau un gînd este cu adevărat uman, este mai mult
decît o reacție. Pisicile reacționează; cîinii reacționează. Ființele umane
sunt capabile de mai mult decît de reacție. Fiecare acțiune și gînd uman este
mai mult decît o reacție, pentru că nu suntem doar împinși de trecut, ci atrași
de viitor. Un cîine, o pisică, un canar nu sunt atrași de viitor, pentru că un
cîine, o pisică și un canar nu sunt făcute după chipul și asemănarea lui
Dumnezeu, iar noi suntem. Avem acest lucru în noi – v-am vorbit despre asta
acum cîteva săptămîni, nu-i așa? – cea mai profundă amintire din noi este chipul
lui Dumnezeu. Dar memoria este eshatologică. Memoria este îndreptată spre
viitor.
În timpul
Liturghiei de astăzi, veți auzi ceea ce auziți în fiecare duminică în timpul
Liturghiei. Acordați o atenție deosebită. O voi recita pentru voi chiar acum,
dacă pot, din memorie.
„Aducându-ne
aminte, așadar, de această poruncă mântuitoare şi de toate cele ce s-au făcut
pentru noi: de cruce, de groapă, de Învierea cea de a treia zi, de suirea la
ceruri, de șederea cea de-a dreapta şi de cea de a doua şi slăvită iarăși
venire...”
„De toate cele
ce s-au făcut pentru noi... cea de a doua şi slăvită iarăși venire.” Asta este
deja — acele lucruri sunt în zikaron;
sunt deja în memorie, deoarece memoria indică viitorul.
Chipul lui
Dumnezeu, iubiților, este mai mult decît un semn de neșters. Este arvuna pentru
o moștenire. Memoria umană conține o promisiune. Pentru că suntem formați după
chipul și asemănarea lui Dumnezeu, viitorul nostru este infinit mai mare decît
trecutul nostru. Menținerea acestei speranțe, speranța care face parte din
imaginea lui Dumnezeu – menținerea acestei speranțe este o povară majoră a
responsabilității noastre morale. Suntem responsabili pentru speranța care este
în noi – vă rugăm să fiți cu luare aminte. Suntem responsabili pentru speranța
care este în noi, acea speranță despre care Clement Alexandrinul a spus că
nimic nu o poate distruge; doar noi putem face asta.
Speranța este și
trebuie să fie obiectul chivernisirii noastre. Speranța este darul lui
Dumnezeu. Îl păzim așa cum ne facem viața. Păziți speranța. Hrăniți speranța. Faceți
oricare dintre acele lucruri care încurajează, cresc și hrănesc speranța.
Și în al treilea
rînd, să luăm în considerare puterea cuvîntului lui Dumnezeu, mai ales cînd îl
găsim în gura lui Hristos. Paraliticul de azi dimineață nu a putut să meargă,
nu s-a putut ridica, iar Iisus i-a spus: „Ridică-te, ia-ți patul și mergi”.
Observați că aici cuvîntul lui Hristos vine ca poruncă. Tot ce dă Hristos este
dar, însă este chiar mai mult. „Ridică-te, ia-ți patul și mergi. Nu ai mai mers de 38
de ani. Basta! Ajunge! Ridică-te și
mergi!” Iar cuvîntul Lui ne dă puterea de a face asta. De aceea este foarte
important să ne întîlnim constant cu Hristos în Cuvîntul Său. El ne dă puterea
de a ne ridica și de a face ceea ce nu putem face de la noi înșine. „Umblă și
nu mai păcătui”, îi spune El acestui paralizat.
Acum vine cuvîntul
vostru latin pentru ziua de astăzi. Îmi place acest cuvînt latin. Vi l-am mai
dat într-o predică de acum cîteva săptămîni. Cuvîntul latin este m-u-n-u-s: munus. Munus, genitiv muneris. Munus, muneris, muneri: munus. Cuvîntul „municipal” provine de
la el. Munus înseamnă cadou, dar
înseamnă mai mult decît atît. Este un dar ca responsabilitate. Este destul de
diferit de donum. Un donum în latină este o donație, un donum, genul ăsta de dar. Este un cadou
de ziua de naștere, un donum. În schimb, munus
oferă darul în sensul: acesta este ceva de care trebuie să ai grijă. Pentru un
copil, vă spun, un munus ar fi dacă i-ați
da un cîine sau un gerbil; să-i oferiți ceva de care trebuie să ai grijă. Înțelegeți?
Acesta este un munus.
Un copil: — Eu am
un pește!
Părintele Patrick:
— Un pește! Vedeți, un pește este un munus;
un acvariu este un donum, dar nu poți
face mare lucru cu un acvariu fără pește. Munus
este un dar care implică responsabilitate: ți-l dau și tu ești responsabil
pentru asta.
Acum,
majoritatea darurilor pe care ni le dă Dumnezeu sunt munera, la plural: munera.
Sunt daruri pentru care suntem responsabili și trebuie să le păzim. Primul
dintre acestea este speranța. Darul lui Dumnezeu poate fi descris în cele din
urmă ca, în ebraică, chaim. Chaim înseamnă viață. Viață. Vedeți,
iubiților, ființele umane nu sunt chemate să vegeteze. Fiul lui Dumnezeu a
venit ca să avem viață, ne spune. El a venit ca să avem viață, chaim, și să o
avem din belșug.
Hristos a
înviat!
(Father Patrick Henry
Reardon, „Spiritual Paralysis”, predică din 11 mai 2017. Vezi predica integrală,
înregistrare audio și transcriere la https://www.ancientfaith.com/podcasts/allsaints/spiritual_paralysis.
Selecție și traducere în română de Gh. Fedorovici)