miercuri, 30 martie 2011

Pacea „ortodoxă”



Ca orice lucru, caracterul smereniei „ortodoxe” se dezvăluie cu adevărat de-abia în situaţiile în care este pusă la încercare. Una din aceste situaţii este, fireşte, Postul Mare. Ştii, ca ortodox, că te afli în Postul Mare nu doar pentru că aşa o indică calendarul bisericesc, ci mai ales datorită îndemnurilor la linişte şi conciliere „măcar acum, în timpul postului” pe care le faci şi le primeşti cu bunăvoinţă sau mustrător, după caz. Desigur, pacea e unul din darurile lui Dumnezeu („roada Duhului”, Galateni 5, 22) care trebuie rîvnit şi cerut de fiecare creştin, este taina Împărăţiei, cum o numeam în altă parte (http://www.nistea.com/eseuri/gheorghe_fedorovici/impacarea-taina-imparatiei-in-filmul-ostrovul.html).
 Ar fi bine aşadar dacă prin îndemnul la pace s-ar înţelege cu adevărat pacea lui Hristos, cea „care covîrşeşte orice minte” (Filipeni 4, 7). Impresia mea este că, dimpotrivă, cel mai adesea pacea cu care ne îndemnăm nu este cea care ne face să-L vedem pe Dumnezeu (Evrei 12, 14), ci pacea care ne permite să ne revedem între noi, este acel „hai să ne împăcăm!” al chefliilor. Este liniştea tulburată de Bartimeu orbul, fiul lui Timeu, care striga după Iisus cu atît mai tare cu cît i se spunea să tacă (Marcu 10, 46-52). Infirmitatea şi moartea nu tulbură pe nimeni – doar tămăduirea şi învierea. Pacea la care ne îndemnăm şi la care facem apel se reduce astfel la respectarea unui consemn: „Nu vorbim despre vedere în casa orbului, nici despre moarte în casa mortului.”
În istorie, apele nu se limpezesc decît clătinîndu-le. Apele lăsate să se liniştească se băltesc. Dacă perioada postului este folosită drept pretext pentru înăbuşirea oricărei încercări de limpezire apele, este fiindcă acum evenimentul care a zguduit lumea din ţîţîni, refăcîndu-i temeiurile, ne cheamă ca martori cu o urgenţă aparte. Dar nu atît urgenţa, cît caracterul acestei convocări este neliniştitor pentru creştini. Vestea bună este bună tocmai pentru că este o veste atît de proastă. Şi nu este o veste proastă pentru că ne spune că sîntem orbi şi morţi. Asta o ştiam. Este o veste oribilă pentru că ne spune că, în realitate, vrem să rămînem orbi şi morţi. Cînd credeam că vestea proastă e de fapt una bună, fiindcă ne spune şi că putem fi vindecaţi, că putem învia, că putem fi mîntuiţi, descoperim că pînă la urmă e tot o veste rea. Şi e rea nu doar fiindcă trebuie să credem în cineva care a sfîrşit prost, dar mai ales pentru că, asemenea lui Bartimeu, trebuie să-L urmăm (Marcu 10, 52).    
Nimănui nu-i plac veştile proaste; dacă e posibil, ortodoxul preferă să le primească înafara postului. Tocmai asta mă face să cred că nicicînd nu este ortodoxul mai puţin creştin decît în timpul Postului Mare. Tocmai acum, cînd se roagă mai mult, se spovedeşte mai des, stă mai mult în biserică, posteşte mai mult. Pentru că le face să-şi găsească pacea, adică să fie lăsat în pace. Pentru că le face pe toate avînd convingerea că omul e pentru rugăciune, pentru spovadă, pentru liturghie, pentru post, cînd toate astea sînt de fapt pentru om. Iar omul pentru Dumnezeu.
Aşa se face că, în numele „păcii”, ortodoxul îţi cere să nu-i vorbeşti despre pace. Să-i dai vestea bună fără vestea proastă, iar vestea proastă ca şi cum ar fi una bună. Este precum în scena de mai jos din filmul Robin Hood: Men in Tights (http://en.wikipedia.org/wiki/Robin_Hood:_Men_in_Tights), cînd Prinţul Ioan, bănuind că Şeriful de Rottingham îi aduce o veste proastă, îi cere să i-o spună ca şi cum ar fi o veste bună.
Vestea bună, pentru lume şi mai ales pentru creştini, este că Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om, a pătimit, a murit şi a înviat pentru ca noi să trăim în El. Vestea proastă, pentru lume şi mai ales pentru creştini, e că, pentru a trăi în El, trebuie să nu mai trăim în noi.