Pe lângă plopii fără soţ
Adesea am trecut;
Mă cunoşteau vecinii toţii
Tu nu m-ai cunoscut.
Plopii de la drum, drumul cu plopi: repere comune
ale unei localităţi oarecare. Plopi ştiuţi de orice trecător, de toţi
„vecinii”. Poate că unii dintre localnici, din plictiseală ori din curiozitate,
i-au şi numărat, observând astfel că, laolaltă, plopii sunt un număr fără soţ. Toţi
localnicii ştiu plopii ăia; noi, cei care citim poezia lui Eminescu, nu-i ştim.
Nu-i ştim, dar îi cunoaştem, aşa cum localnicii nu-i cunosc. Aşa cum ştiinţa nu
este cunoaştere: ştiinţa doar ştie, aşa cum şi lumea doar ştie. Măsoară,
numără, cântăreşte. Judecă.
Nu există cunoaştere decât acolo unde există un
„tu”. Acel „tu” din poem ne face să cunoaştem fără să ştim neapărat.
Pot cunoaşte doar pentru că există un „tu”, aşa
cum doar „tu” te cunoaşte. Vecinii mă ştiu, dar tu, tu trebuia să mă cunoşti.
Secretul vieţii: cu toţii îl ştim, dar poate că nu
cu toţii îl şi cunoaştem. Secretul vieţii poate fi cunoscut doar ca taină.
Există taină pentru că există un „tu”.
Secretul vieţii constă în a te trezi dimineaţa
devreme:
Iar în ziua întâia a
săptămânii Maria Magdalena a venit la mormânt dis-de-dimineaţă, fiind încă
întuneric, şi a văzut piatra ridicată de pe mormânt.
