Într-una dintre povestirile lui Vonnegut, un
personaj afirmă că libertatea poate fi dobândită şi păstrată în măsura în care
luptăm pentru „dreptatea celor pe care nu îi cunoaştem” (“Clubul privat al lui Ed Luby”, în Kurt Vonnegut, Zâmbiţi, vă rog!, Univers, 2010, p.
126.)
Dar printre necunoscuţii de a căror dreptate
depinde libertatea noastră nu se numără doar alţi oameni, ci şi personaje mai
modeste precum copacii, peştii, pătlăgelele sau cuvintele pe care le folosim,
fiinţe a căror dispariţie pare să constituie sarcina principală a celor care de
şaptezeci de ani nu fac altceva decât să transforme România în clubul lor privat.
Sau, cel puţin, să moară ori să rişte puşcăria încercând. De aceea, aşa cum am
mai semnalat cu alte ocazii, mă bucur de fiecare dată când descopăr că mai sunt
oameni în România care luptă pentru dreptatea lucrurilor mici. De pildă, în
numărul 15 din 2015 al revistei Caţavencii,
apar două astfel de acte de dreptate: http://www.catavencii.ro/razboiul-pierdut-al-romanului-cu-supermarket-ul/,
respectiv http://www.catavencii.ro/pledoarie-pentru-vorbulite/.
Mâncarea se strică de la cuvinte; „tendinţa de a
folosi diminutive apetisante”, adică întrebuinţarea diminutivelor în campaniile
publicitare ale produselor alimentare, este comparabilă cu introducerea
„e”-urilor în alimente. Diminutivele sunt băgate în produs pentru a-i da gust,
când, în realitate, diminutivul iese din lucruri, precum aroma şi gustul
naturale. Pe lângă asta, diminutivul, ca „marcă a participării afective”, după
cum îl defineşte autorul „Pledoariei pentru «vorbuliţe»”, este şi un mijloc de
ocrotire a lucrurilor numite. Diminutivul semnalează fragilitatea realităţii şi
nevoia ei de ocrotire. Celor dispuşi să facă băşcălie de diminutive, dl
Dumitrescu le arată că, de multe ori, diminutivele determină „grade măsurabile,
concrete, pentru care diminutivele îndeplinesc, mai întâi de toate, sensul
propriu.”
Diminutivul nu este decorativ decât în spoturile
publicitare, este un fel de potenţiator de aromă (http://dr-gheorghe-mencinicopschi.blogspot.ro/2012/02/monoglutamatul-de-sodiu.html).
În reclame, funcţia diminutivului de a numi şi ocroti este la fel de
falsificată ca şi produsul pe care este menit să-l descrie. El este tot o „chimicală”,
al cărei rol este acela de a ne minţi, de a ne face să credem că lucrurile
identic naturale chiar sunt naturale. „Iluzia şi otrava” supermarket-ului (http://www.catavencii.ro/razboiul-pierdut-al-romanului-cu-supermarket-ul/)
ne sunt astfel strecurate printr-un mijloc familiar şi inocent. După cum iluzia
şi otrava liderilor politici ne-au fost strecurate după 1990 mai ales de cei
care pretind că au salvat limba tăcând până în 1990. De douăzeci şi cinci de
ani ne hrănim fizic şi spiritual cu iluzie şi otravă. Identic naturale.
