duminică, 9 octombrie 2016

Era pe când nu s-a zărit, azi îl vedem, și nu e



Dar pe dl Liiceanu „lumina stinsului amor” nu-l mai urmărește: „Viața lui, care căpătase contur ca întreg, care se strânsese ca într-un vârf de lance în punctul de culminație al destinului lui, s-a fărâmițat în mii de cioburi, dispărând definitiv din câmpul privirii noastre.” (http://www.catavencii.ro/o-limba-de-adio/)
Interesant nu e că dl Liiceanu face această observație acum, după ce din Harap-Alb nu a mai rămas decît Spînul, ci, după cum subliniază autorul articolului din Cațavencii, că d-l Liiceanu vede o schimbare într-un personaj permanent identic cu sine și niciodată mai mult ca atunci cînd centrele de putere (politică, intelectuală, militară) i-au fost, mai mult decît favorabile, supuse:

„Poate că, simțindu-se ușor vizat, poate din simpatie pentru cei alături de care a trudit atâția ani, Gabriel Liiceanu se dezice și el de Băsescu. De ce? Pentru că Traian Băsescu s-a schimbat. E altcineva, zice Liiceanu.
Și Liiceanu are dreptate. Traian Băsescu de acum a devenit un clovn, un decrepit guraliv, un simplu lingău al lui Traian Băsescu de acum câțiva ani.
Cel mai nociv dintre Traianii Băsești a fost atunci, între 2009 și 2014. Mincinos, răzbunător, sexist, lipsit de orice empatie și solidaritate, semănând ură socială și vomitând dispreț.” (http://www.catavencii.ro/o-limba-de-adio/)

Dl Liiceanu nu recunoaște că s-a înșelat și că i-a înșelat astfel pe mulți oameni care aveau încredere în d-sa. Nu, fenomenologul și hermeneutul din el au fost înșelați de Băsescu care nu a putut să rămînă Harap-Albul care nu a fost niciodată.
Pînă la urmă, din toată această farsă pe care dl Liiceanu a încercat s-o convertească în poveste, noi n-am pierdut vreun Harap-Alb și nici nu ne-am trezit cu vreun Spîn în plus. Doar d-l Liiceanu a rămas cu o perucă caraghioasă cu care nu știe ce să facă: să o returneze celor de la Recuzită, ori să o păstreze pentru următorul Spîn?