Cumpana. O viziune ortodoxa: Biața mamă

miercuri, 21 decembrie 2016

Biața mamă

Probabil că „Deschide ușa, creștine!” nu este singurul colind afectat de unele modificări. În mod curent circulă două versiuni, una, cea originală, cu strofe de patru versuri și alta, cu strofe de trei versuri în care „biața mamă” înlocuiește, în strofa a treia, pe „a Sa mamă” din strofa a doua a versiunii originale. Astfel, dacă în versiunea originală auzim, în strofa a doua,

„Și la Viflaeem am fost
Unde S-a născut Hristos,
Si-am văzut pe-a Sa mamă
Pe care Maria-o cheamă.”

în versiunea „alternativă” avem parte de

„Și-am văzut și biața mamă,
Pe care Maria o cheamă,
La mulți ani, mulți ani, cu bine.”

De departe, „biața mamă” este versiunea preferată, peste care dai nu doar în piețe, tramvaie (nu și în metrou, de unde biața mamă a fost surghiunită împreună cu cerșetorii-colindători), ci și la serbările de Crăciun de la școală. Versiunea circulă pe CD, în interpretarea unor cîntăreți cu accente suspecte și tocmai de aceea considerați cu atît mai „autentici”. Se pare că nu-i poți rezista nepedepsit bieței mame. Dar oricît de disconfortant ar suna expresia în urechile inimilor estetice, ea reprezintă, în lumea noastră, singura șansă a Mariei, și a noastră. Chiar dacă stilistic fenomenul demonstrează o alterare, o degradare a folclorului creștin, teologic vorbind el merge drept la țintă.

Colindele creștine nu sînt menite să te facă să te simți bine, să te bucuri de „magia Crăciunului”. Este posibil ca acelea să fie cîntate la fel de bine nu doar de îngeri, ci și de draci. Colindele veritabile nu sînt niște accesorii de Crăciun, niște podoabe bune de agățat în suflet, în brad sau la ușa de la intrare. Colindul adevărat îți bagă piciorul în ușă, te face să mai verifici o dată dacă ai încuiat-o bine. Și chiar și după ce te-ai băgat în pat, biața mamă îți întîrzie somnul dorit.

Moto

„Singura problemă a Părintelui Nicolae Steinhardt era aceea de a cîntări cît anume din ceea ce primise prin botez trebuia convertit într-o atitudine civică de protest fată de imoralitatea, de şmechereala şi de laşitatea ce abundau în jurul nostru. Colindam împreună pădurile Clujului, încercînd să întocmim liste de potenţiali protestatari. Nu ajungeam niciodată la mai mult de cîteva zeci de persoane fiabile, cu care, spunea el, nu puteam face mare lucru. Era nevoie de sute, de mii. Puteam, eventual, să ne salvăm sufletele, dar nu puteam să schimbăm cu adevărat situaţia politică. Era foarte preocupat şi trist pentru asta.”

Virgil Ciomoş („Nicolae Steinhardt era un lucrător ascuns al rugăciunii inimii” Convorbiri literare, nr. 11, 2009,

http://convorbiri-literare.dntis.ro/CIOMOSnov9.html)

„Dacă înţelegem bine textul eshatologic al Sfintei Scripturi, urmează că încrederea şi curajul vor defini pe deplin natura celei din urmă epoci. Cultura „creştină” înconjurătoare şi tradiţiile susţinute de ea îşi vor pierde influenţa. Această pierdere va ţine de primejdia generată de scandal, primejdie despre care s-a spus: „îi va amăgi, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi” (Matei 24, 24).

Solitudinea în credinţă va fi teribilă. Dragostea va dispărea de la faţa lumii (Matei 23, 12), dar cu atît mai preţioasă va fi această dragoste cînd va izvorî dinspre un om solitar către un altul, fapt ce va implica un curaj al inimii zămislit din urgenţa iubirii lui Dumnezeu aşa cum a fost ea arătată în Hristos. […] Dacă vorbim aici despre apropierea Sfîrşitului, nu înţelegem apropiere în sensul timpului, ci în sensul în care ea ţine de esenţa Sfîrşitului, căci în esenţă existenţa omului se apropie acum de o decizie absolută. Efectiv fiecare consecinţă a acestei decizii poartă cu sine cea mai mare potenţialitate şi cea mai teribilă primejdie.”

Romano Guardini, The End of the Modern World, ISI Books, 1998, pp. 108-109 (volumul cuprinde o serie de prelegeri susţinute de Guardini între anii 1947-1949).