marți, 24 ianuarie 2017

Epidemia iubirii de sine



„Un dezastru ar fi dacă/ Întreaga lume ar iubi”, ne anunţă trupa Vama prin piesa „Epidemia de iubire”. Păi, tocmai asta se-ntîmplă de ceva vreme, nu? Iubirea noastră a produs dezastrul în care ne aflăm, şi tot ea a produs şi ura noastră şi indiferenţa noastră. Şi nu de prin anii '60, de cînd iubirea a devenit liberă, de cînd Beatleşii ne asigurau că „iubirea e singurul lucru de care aveţi nevoie”, ci de mai demult. De cînd omul a gustat din iubirea de sine şi a văzut că e bună.
Nu e sigur că te poţi salva iubind. Chiar şi iubirea celuilalt poate fi o formă de iubire de sine. Iubirea pentru propria familie, pentru neam, pentru credinţă pot fi forme de iubire de sine, şi de aceea Hristos ne atrage atenţia: „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Matei 10:37). Pentru că oricine nu-l iubeşte pe Hristos mai mult decît pe oricine altcineva nu iubeşte cu adevărat pe nimeni.
Dacă îl iubeşti pe celălalt pentru a te salva pe tine („Doar dacă iubesc pot să mă salvez/ Daca iubesc pe oricine îmi iese în cale/ Voi supravieţui, condamnat la iubire/ O epidemie am să răspîndesc”), nu-l iubeşti, de fapt. Îl iubeşti pe celălalt cu adevărat atunci cînd doreşti salvarea lui, nu a ta. Mai mult, atunci cînd doreşti salvarea lui cu preţul vieţii tale. Pentru că cine iubeşte cu adevărat ştie nu doar că viaţa lui sau a ei este viaţa celui iubit, ci şi că această viaţă nu poate sfîrşi pentru că această iubire nu poate sfîrşi.
Dar noi continuăm să răspîndim moartea, epidemia pe care ne-o transmitem în numele iubirii. Al iubirii de sine.