Sf. Valentin pe stil vechi și nou

Dincolo de intriga polițistă, filmul The Taking of Pelham 123 (versiunea din 2009) vorbește și despre două feluri de iubire: cea romantică, trăită de Ryder (John Travolta), și cea realistă, asumată de Walter Garber (Denzel Washington). Pentru Ryder, viața perfectă se rezumă la o vacanță în Islanda în compania unui „ass model”. Pentru Walter, viața împlinită este cea trăită într-o familie. „Asta zic și eu iubire”, îi spune Ryder lui Garber aflînd că soția acestuia îl iertase pentru mita primită ca șef la metroul new-yorkez. „Nu, asta nu e iubire, asta e căsătorie. E altceva.” Este acel „altceva” care îl face pe Walter nu doar să vină acasă, ci să și aducă laptele pe care il ceruse soția:

— Now, you do what you have to do, but we need milk. So on your way home, I want you to bring a gallon.

— Of milk? Okay.

— You promise.

— Why do we...? Why a gallon? Why not a half a gallon?

— Just bring a gallon. A gallon.

— Okay. Okay. I can get a half a gallon, I'll get a half a gallon.

Ryder sfîrșește mort, pe pasarela unui pod. Walter ajunge acasă cu jumătatea de galon de lapte. Ryder consideră că toți îi datorăm lui Dumnezeu o moarte; în schimb, Walter e convins că îi datorăm lui Dumnezeu o viață. Și după cum viața nu este posibilă fără iubire, iubirea nu este posibilă fără căsătorie. Vorba cîntecului: „Love and marriage, love and marriage,/ Go together like a horse and carriage./ Dad was told by mother you can't have one/ (You can't have none.)/ You can't have one without the other.” (https://www.youtube.com/watch?v=qSKjDg2I_MA)

Iubirea romantică tinde să sfîrșească cît se poate de prozaic, iar uneori în moduri tragice. Asta și pentru că îndrăgostiții romantici iubesc mai degrabă iubirea dintre ei. Iubiții romantici sînt cu toții platonici: oricît de carnală ar deveni relația lor, ei iubesc de fiecare dată ideea de iubire. Este o iubire împăiată între oameni lipsiți de substanță. Deși lumea privește celebrarea contemporană a iubirii cu ocazia Sfîntului Valentin ca pe o inovație modernă, ea este de fapt o redescoperire a unui mod păgîn, deci vechi, de celebrare a iubirii.

În schimb, iubirea pe stil nou este o invenție creștină. Nu este nici romantică, nici prozaică, ci realistă; pleacă de la persoană și ajunge la persoană. Dumnezeul creștin nu putea fi iubire dacă nu ar fi fost Treime de Persoane. Omul poate iubi pentru că a fost făcut după chipul și asemănarea acestui Dumnezeu. Dar omul poate iubi prost sau poate iubi bine, poate iubi pe stil vechi sau poate iubi pe stil nou.
         Iubirea creștină întemeiază instituții și asigură continuitatea biologică a unei societăți și împlinirea istorică a unui popor prin motivațiile de natură personală pe care iubirea realizată le face posibile. Iubirea creștină este nouă și va rămîne nouă pînă la sfîrșitul veacurilor. Creștinismul este singura noutate care poate exista pentru că este singura putere care poate înnoi lumea.

Valentine’s Day-ul păgîn distruge iubirea, desprinzînd iubirea de căsătorie; Valentine’s Day-ul creștin asigură permanența iubirii, cultivînd-o în familia realizată în urma cununiei. Referendumul de anul trecut pentru familie ne-a arătat că 80% dintre români au votat împotriva iubirii noi, boicotînd referendumul. 80% dintre românii cu drept de vot sînt păgîni. Dar nu acesta este lucrul cel mai îngrijorător, ci faptul că ierarhia BOR a considerat invalidarea referendumului „un succes nedeplin”. Deși rezultatul referendumului ar fi trebuit să constituie dacă nu un cutremur, atunci cel puțin o trezire, Patriarhia declara satisfăcută:

„Cu prilejul referendumului, Biserica Ortodoxă Română a împlinit misiunea ei civică şi morală în spațiul public, unde a afirmat şi apărat identitatea şi valoarea familiei ca instituţie umană creată şi binecuvântată de Dumnezeu.” (https://basilica.ro/un-succes-nedeplin-ne-cheama-la-mai-multa-speranta-si-lucrare/).

Afirmația este falsă oricum am lua-o; cei cîțiva mireni implicați în social media, predicile curajoase ale preoților, intervențiile publice ale unor ierarhi în cursul celor două săptămîni de dinaintea referendumului nu pot defini și cu atît mai puțin epuiza misiunea BOR în spațiul public. Astfel de declarații nerealiste transmit un mesaj neliniștitor: nu atît că ierarhia BOR doarme, ci că inima ei nu veghează. Pericolul nu este că Mirele s-ar putea îndepărta, ci că BOR nici măcar nu și-ar putea da seama de absența Lui.

N-ar mai pleca în căutarea Lui, precum Sulamita, ci s-ar mulțumi cu ecoul prezenței Sale păstrat de rezonanța excepţională a Catedralei Mîntuirii.

Anul trecut s-au născut în România cei mai puțini copii din ultima jumătate de secol (https://www.edupedu.ro/oficial-in-2018-s-au-nascut-cei-mai-putini-copii-din-ultimii-52-de-ani-cu-17-mii-mai-putini-decat-in-2017/). Aceasta nu înseamnă că în România există mai puțină dragoste, ci că ea a redevenit, odată cu răcirea și adormirea inimii Bisericii, o dragoste de tip vechi.  
         La fel ca în basmul Capra cu trei iezi, la ușă bate întotdeauna altcineva înainte de întoarcerea stăpînului casei. Pînă la A doua venire a lui Hristos vom continua să auzim bătăi în ușă. Înaintea Mirelui, la ușă va bate întotdeauna altcineva. Aceasta înseamnă că o inimă adormită nu se află doar în primejdia de a deschide prea tîrziu, ci și în primejdia de a deschide prea devreme.
         La ușa BOR bate deocamdată la ușă un ass-model: un gnostic, un om de cultură, un intelectual. 
         Ierarhia BOR nu-și poate ascunde încîntarea.