Pentru cei mai mulți dintre ortodocșii români, incultura, brutalitatea și refuzul de a gîndi reprezintă virtuțile principale, care semnalizează incontestabil conștiința adevărului. Virtuțile secundare sunt vocea frumoasă, chipul ascetic și privirea fixă. Pentru celălalt grup semnificativ de ortodocși români, virtuțile principale constau în educație, atitudinea moderată, deschiderea la noutate, scepticismul creativ, deci înnoitor, față de tradiția apostolică compensat însă prin disponibilitatea necondiționată și nelimitată față de Marea Tradiție a spiritualității universale. Virtuțile secundare sunt reprezentate în acest caz nu neapărat de timbrul vocii, cît de subtilitatea inflexiunilor ei, de atitudinea relaxată, dar elegantă și de candoarea inteligentă a privirii. Ortodocșii din prima categorie consideră că ortodoxia originară poate fi apărată prin înapoiere. Cei din a doua categorie o apără prin depășire.
Mai există o categorie, poate cea mai interesantă, și anume grupul pacienților care arată mai degrabă a vizitatori. Aceștia rătăcesc pe culoarele ospiciului, intrînd cînd într-un salon, cînd în altul, fără a se simți confortabil nici printre bolnavii periculoși, nici printre ceilalți, aparent inofensivi și care asigură nu doar o companie agreabilă, ci și instructivă, inspectînd în trecere diverse anexe în încercarea de a-și regăsi căminul care exista pînă nu demult chiar pe locul noului așezămînt.
