Căsătoriile interesate ale românilor cu evreice în primii ani ai sovietizării României au fost urmate, odată cu căderea în dizgrație a Anei Pauker și a liderilor comuniști de etnie evreiască, de căsătoriile cu rusoaice, investiție personală cu miză politică-socială care a falimentat însă prin derusificarea începută de Dej, ajungînd la rezultate opuse imediat după venirea la putere a lui Ceaușescu, amintește cu luciditatea lui fermecătoare Dan Ciachir:
„După înscăunarea lui Ceaușescu, soții cu neveste rusoaice nu numai că vor fi zvârliți în posturi marginale, dar vor fi disprețuiți și priviți ca potențiali agenți societici” („Căsătoriile cu rusoaice”, în De ce nu iubesc democrații pisicile. Evocări, Editura Lumea Credinței, 2021, p. 18).
Presupun că înainte de sovietizare, în special la începutul celor două războaie mondiale, lumea bună de la oraș vedea căsătoria cu un partener de etnie germană ca pe un atu la fel de important pe cît fusese probabil cea contractată cu un grec mai înainte, în perioada fanariotă. Avînd o asemenea tradiție în spate, e de așteptat ca oamenii frumoși din clasa de mijloc de astăzi să cîntărească deja avantajele unei căsătorii cu cineva provenit din segmentele sociale privilegiate de astăzi. Astfel, nu doar căsătoria cu evreice sau evrei ar putea redeveni o modă în zona românilor educați, ci la fel de bine orice căsătorie cu persoane (care se pot identifica și drept non-persoane) a căror identitate etnică sau sexuală (sau non-sexuală) este susținută prin politicile identitare ale actualei ordini politice.
