marți, 23 iulie 2024

Omul este păpușă pentru om: despre universul de tip Barbie

 

Păpușile nu mor. Din simplul motiv că nu sunt vii. Și, de vreme ce nu sunt vii, nu se pot nici reproduce, prin urmare nu pot naște și nici nu se pot naște. Cu păpușile nu poți decît să te joci de-a viața, o experiență care ne ajută să descoperim singur cît de nevie este joaca de-a viața, cît de moartă este viața păpușilor.

Totalitarismul comunist își propusese să programeze viața prin controlul reproducerii, un fapt real folosit astăzi pentru a asocia sarcina și maternitatea cu totalitarismul, respectiv avortul cu libertatea. O fotografie cu un grup de tinere mame care-și țin nou-născuții la piept este inclusă într-un manual de istorie cu următoarea explicație: „O imagine pusă în scenă de propaganda comunistă – mame fericite că au născut ... la comandă”. Istorie: Manual pentru clasa a XI-a,  Corint educațional, 2014, p. 53 https://manuale.edu.ro/manuale/Clasa%20a%20XI-a/Istorie/Corint1/A364.pdf. Presupunînd că mamele din perioada respectivă au născut într-adevăr „la comandă”, precizare evident exagerată, cîte dintre cele care au născut au regretat-o și cîte dintre mamele care au avortat atunci sau oricînd altă dată au rămas după avort un sentiment de împlinire?

Învățămîntul public din România este corupt de o propagandă capitalistă la fel de antiumană ca cea comunistă, dar care de data aceasta efectele sunt incomparabil mai distructive întrucît mintea elevilor elevii nu mai este ocrotită de familie, adică de discernămîntul părinților și bunicilor, cum se întîmpla înainte de 1990: majoritatea adulților de astăzi a fost convertită deja la morala liberalistă a ordinii neocapitaliste, în timp ce restul au învățat să tacă și să meargă cu Dumnezeu înainte de teamă să nu fie decăzuți din drepturi de proprii copii și nepoți chiar înainte să o facă statul. De altfel, educația oferită astăzi de școală și de societate (prin rețele de socializare și mass media) pare desprinsă dintr-un ghid care s-ar putea numi foarte bine „Cum să-ți decazi părinții din drepturi: cîțiva pași simpli pentru a scăpa de părinții care te împiedică să devii orice ți-ai dori și mai ales nimic”.

Exagerez, desigur. Un astfel de ghid este demult depășit. Puțini sunt părinții care mai fac astăzi eroarea de a-i cere propriului copil să fie om sau cel puțin să se prefacă că este om. În vremurile noastre, un om, viu sau mort, este o amenințare, un monstru mai respingător decît un zombi, un demon sau chiar un nevaccinat.

Dar ce înseamnă să fii om? Desigur că toți indivizii care fac parte din specia Homo sapiens sunt oameni. Dar tocmai aici este problema: suntem singura specie capabilă să-i refuze unui individ din specia noastră dreptul de a se numi om. De aceea, omenia este o calitatea morală, nu un reflex instinctiv. Noi nu ne recunoaștem între noi așa cum se recunosc membrii altor specii între ei și pentru că, spre deosebire de aceștia, noi putem să nu ne recunoaștem între noi. Membrii unei haite de lupi pot alunga pe unii indivizi din haită, dar nu-i pot exclude din rîndul lupilor, nu-i pot decade din dreptul de a se numi lup. O astfel de sancțiune poate fi inspirată la om doar de umanism, care pretinde că om nu este decît cineva care îi admiră, chiar dacă nu i-a citit, pe Pleșu, Patapievici și Baconschi. Modernitatea este produsul direct al acestui tip de umanism (în care ortodoxia românească recentă s-a recunoscut pe măsură ce s-a înstrăinat de creștinismul tradițional), care afirmă credința într-o umanitate dobîndită prin exercitarea rațiunii autonome, prin cultivarea spiritului. Prin urmare, precum un titlu de noblețe, calitatea de om poate fi nu doar acordată sau confirmată, ci și retrasă cu aceeași ușurință de aristocrații spiritului în trecut, de agențiile de cenzură și propagandă în prezent. În măsura în care-și pierd această calitate de om, adulților le poate fi retrasă apoi și calitatea de părinte. Acest lucru explică cel puțin în parte disponibilitatea părinților de a fi de acord cu orice aberație propusă de autoritățile în domeniul identității umane, de la Ministerul Educației la ambasadele occidentale și pînă la TikTok.

Omenia este însă opusă umanismului. În virtutea omeniei sunt oameni inclusiv indivizii care le refuză unor categorii de oameni (de regulă, toți cei care nu sunt de acord cu noi) demnitatea de om. În acest sens, a fi om înseamnă a recunoaște că toți oamenii sunt oameni, iar asta implică cel puțin intuiția faptului că în om este ceva mai mult decît ce se vede chiar și acolo unde omul a ajuns atît de dezumanizat încît îți vine să-ți ferești privirea. Sigur, nu acesta este motivul pentru care astăzi, în special la oraș, oamenii își feresc privirea de privirea celuilalt. Individul urban face asta numai de teamă că ar putea da accidental peste o privire de om, care i-ar amenința bula proprie, varianta individuală de rai în care nu poți fi invitat decît în măsura în care renunți la umanitatea ta, lăsîndu-te prefăcut într-un obiect – într-un instrument sau într-o păpușă. Cînd omul de astăzi observă că „toți suntem oameni” pe un ton care-ți solicită aprobarea imediată, el vrea să spună de fapt că toți suntem la fel de dezumanizați și cu toții suntem complici la aceasta. „Toți suntem oameni”, spus cu o resemnare tristă sau, dimpotrivă, cu un aer triumfător, vrea să spună – și să-i oblige pe cei prezenți să consimtă – că astăzi fiecare este om în felul lui, deși intenția reală este aceea de a împiedica orice observație legată de anularea omului prin convertirea lui în obiect.

Pentru a supraviețui în lumea de astăzi trebuie să-i transformi pe ceilalți în obiecte înainte să te transforme ei pe tine. Omul modern și-a înțeles și depășit greșeala de a crede în posibilitatea unei lumi perfecte pentru toți. Dar în timp ce a rămas ostil față de credința creștină, care afirmă că perfecțiunea există doar ca perfecțiune a lui Dumnezeu, dăruită omului care poate participa la ea în condițiile morale, dogmatice și sacramentale afirmate de creștinismul tradițional (dar respinse de noua ortodoxie și de societatea civilă ca un abuz față de exigența unei inclusivități universale a omului afirmată de progresiști în ciuda faptului că ei sunt primii care o aplică în mod selectiv și discreționar), omul modern nu a renunțat la gîndul perfecțiunii, pe care crede însă că și-o poate oferi singur, în condițiile bulei sale private. În acest rai pe cît de artificial, pe atît de subiectiv, nu există decît o singură perfecțiune, cea a creatorului și stăpînului bulei. Așa cum lui Ken îi era interzis accesul în casa lui Barbie pentru că nu putea participa la perfecțiunea ei, tot astfel locul cuiva în raiul-bulă este determinat de măsura în care poate primi și reflecta strălucirea stăpînului bulei respective. Lumea de astăzi este un fel de lume Barbie în măsura în care-ți permite și te ajută să-ți construiești o bulă perfectă. Meritul pentru perfecțiunea lumii tale îți aparține și tocmai aceasta o face perfectă în primul rînd. Singura problemă este cum să asiguri această perfecțiune în fața morții. 

În gîndirea liberală, valoarea supremă este individualitatea, nu libertatea cum se presupune în general. Libertatea este necesară și subordonată afirmării individualității. Moartea este „rea” în acest caz nu pentru că separă sufletul de trup, cum afirmă creștinismul, ci pentru că amenință o individualitate, care nu este nici a sufletului, nici a trupului, ci a sinelui, substitutul modern al sufletului din creștinismul tradițional. Prin urmare, singurul antidot la moarte devine individualitatea, mai precis afirmarea și inventarea unei identități inclusiv în forma extremă a respingerii identității, a definirii sinelui prin suspendarea identității, printr-o non-identitate. Dar pentru că o identitate asumată întemeiază o lume autonomă perfectă, adică etanșă, ceea ce-l salvează pe Ken, descoperirea propriei identități, este totodată și ceea ce-i refuză posibilitatea unei vieți perfecte împreună cu Barbie. În universul autonomiei liberale, un om înseamnă o lume. Lumea comună despre care vorbesc liderii politici occidentali se referă de fapt la un sistem totalitar al cărui scop nu mai este desființarea omului, cum era în cel comunist, ci desființarea lumii. Comunismul căuta să-l strivească pe om; noul sistem vrea mai ales să-l împiedice să crească, oferindu-i false posibilități de creștere sau paralizîndu-i creșterea prin diverse forme de divertisment.

În filmul lui Greta Gerwig, Barbie vrea să fie ea însăși, adică o femeie reală cu o identitate reală, pentru că vrea să aibă o bulă reală, nu una imaginară. Mai precis, asta înseamnă în termeni liberali că vrea să aibă bula ei, accentul necesar care face dintr-o bulă imaginară una reală, deci o realitate autentică. Într-un univers artificial, viața ta nu poate fi decît bula ta, care îți poate fi oferită și în varianta creștin-ortodoxă. Chiar dacă Barbie ar vrea mai mult, tot ce este posibil în lumea asta este să nu mai fie păpușa altora, ci, într-un fel, propria ei păpușă. În universul liberal, această eliberare falsă, această pseudo-afirmare de sine nu este posibilă decît în măsura în care ești dispus să recunoști că în tine și în toți ceilalți oameni nu poate fi ceva în plus decît în măsura în care tu pui acel ceva în tine și în ei. În universul liberal poți să fii viu, adică ceva mai mult decît o păpușă, dar ceva mai puțin decît un om adevărat. La limită, nu ți se permite decît să te joci mai mult sau mai puțin adevărat de-a viața.