joi, 25 iulie 2024

Ortodoxia românească în contextul epocii

 

„În ceea ce privește asocierea Preotului Mucenic Ilarion Felea cu mișcarea legionară, aceasta trebuie înțeleasă în contextul epocii.

[…] Prezența unor articole semnate de Părintele Dumitru Stăniloae, în care sunt strecurate idei prin care era susținută Mișcarea Legionară, trebuie interpretată în contextul epocii […].” (https://basilica.ro/preotii-ilarion-felea-ilie-lacatusu-si-dumitru-staniloae-marturisitori-ai-dragostei-crestine-intr-o-epoca-marcata-de-ura-si-dezbinare/ sublinierea în italice îmi aparține, G. F.)

 

Răspunzînd acuzațiilor privitoare la simpatiile legionare întreținute la un moment dat de unele dintre personalitățile ortodoxe propuse recent spre canonizare de Sf. Sinod al BOR, liderii ortodocși au subliniat că angajamentul legionar este nedemonstrabil pentru unii, precum părintele Stăniloae, sau este cel mult formal pentru alții precum Părintele Ilie Lăcătușu sau Părintele Ilarion Felea. Prin această poziție, ierarhia BOR pare că afirmă indirect sau voalat (termenul preferat de influencerii ortodocși), incompatibilitatea dintre legionarism și creștinism. Din păcate, ierarhia ortodoxă doar lasă să se înțeleagă acest lucru. La prima impresie, precizările recente ale reprezentanților BOR par să spună că printre sfinții închisorilor nu se pot număra legionari decît în măsura în care s-au distanțat de Mișcarea Legionară, regretînd implicarea în programul legionar. Însă probabil că de teama unei rebeliuni legionare în BOR, ierarhia ortodoxă evită să afirme explicit că legionarii nu pot fi sfinți pentru că nu sunt creștini în primul rînd. Ambiguitatea menținută de ierarhie în această privință le permite prin urmare „camarazilor” ortodocși să vadă în viitoare canonizare o recunoaștere oficială a sfințeniei martirilor legionari și începutul cultului public al Legiunii cerești în BOR.

Dincolo de faptul că aceste declarații sunt presărate cu diverse insinuări care demonstrează doar cît de greu îi este ierarhiei să precizeze natura relației dintre creștinism și legionarism, lăsînd impresia că vorbește mai degrabă sub tortură (deși de fapt este vorba despre căderi pe care orice conducere responsabilă a Bisericii s-ar fi simțit obligată să le lămurească în timpul sau măcar imediat după producerea lor), multe lucruri problematice se adaugă acum pe lîngă cele existente deja: Există limite ale contextului? Mai precis, comportamentul și alegerile creștinului și mai ales al preotului pot fi justificate prin context chiar dacă se opun învățăturii creștine? Putem canoniza creștini care în trecut au ars vrăjitoare pe rug pentru că în definitiv acela era contextul, dar important este că ei erau bine intenționați? Te poți înscrie într-o organizație criminală sau o poți susține fie și formal în calitate de creștin? Dacă lepădarea creștinilor apostați în timpul persecuțiilor din primele secole era doar formală, de ce revenirea lor în Biserică presupunea mărturisire și pocăință? Există angajamente formale pentru un creștin? 

Aflăm dintr-un articol postat pe site-ul Patriarhiei Române că

 

„Părintele Ilarion Felea, care în noiembrie 1940 se înscria în Mișcarea Legionară, din ascultare față de chiriarhul său, Episcopul Andrei Magieru al Aradului, pentru a menține o stare de echilibru și discernământ în rândul clericilor și a tinerilor simpatizanți ai acestui curent, devenind șeful cuibului, «Sfântul Ioan Gură de Aur», în realitate un grup de reflecție al preoților care aborda probleme eclesiastice. Activând ca reprezentant al Bisericii, și nu ca persoană angajată politic, Părintele Ilarion Felea a manifestat cu discernământ o atitudine echilibrată, apărând autonomia Bisericii și neimplicarea ei în proiecte politice riscante.”

 

De aici putem înțelege două lucruri opuse: fie că Patriarhiei i se pare normal și chiar un gest de maturitate duhovnicească din partea unui preot să se înscrie (din ascultare de episcop!) într-o organizație care, chiar în luna respectivă îi ucidea pe Iorga și Madgearu după ce în toată perioada anterioară se remarcase deja prin folosirea crimei ca instrument politic, fie că organizația reprezenta un pericol atît de mare pentru poporul român încît preoții ortodocși au fost nevoiți să-și riște viața intrînd în această organizație doar pentru, cum altfel, a salva Biserica.

Nu le putem cere reprezentanților BOR să vorbească deschis de vreme ce aceasta presupune anumite calități morale refuzate chiar de fișa postului. Nu le putem cere nici măcar să nu-și bată joc de puținii creștini care au mai rămas în BOR. Nepăsarea disprețuitoare cu care se adresează creștinilor și societății vrea să arate doar că ei știu că ortodocșii normali din BOR au ajuns atît de puțini încît aceștia nu mai contează. De aceea, nu are rost să le cerem să ne spună cum arată lucrurile în context creștin. De cîteva decenii liderii ortodocși din România afirmă atît prin cuvînt și faptă, cît și prin tăcere și inacțiune că singurul context care contează pentru ei este cel determinat strict de spiritul epocii în care trăiesc.