Problema nu este că omul trăiește ca să mănînce, ci că nu mănîncă ce trebuie. Pentru a mînca ce trebuie, omul ar trebui să știe ce este. Dacă este un animal, ar trebui să se hrănească ca un animal, carnivor sau erbivor; dacă este o ființă spirituală, ar trebuie să se hrănească strict spiritual, cum pretinde Reforma împreună cu gnosticismul în efortul lor comun de a-l elibera pe om de materie. Această falsă identitate spirituală este păstrată de altfel și de secularul spiritual, dar nereligios, convertit la hrana „bio”.
Dar în creștinismul tradițional, adică întrupat, omul nu este nici o ființă „teo”, strict spirituală, nici una strict „zoo” sau „bio”, ci animal capabil de Dumnezeu întrucît este orientat ființial spre Dumnezeu prin chipul și asemănarea lui Dumnezeu după Care a fost făcut (ceea ce înseamnă că omul nu este propriu-zis chipul și asemănarea lui Dumnezeu, nuanță fundamentală, dar ignorată de ortodoxia spiritualistă actuală). Se poate spune prin urmare că, cel puțin pînă la Întruparea lui Dumnezeu, omul nu s-a hrănit corespunzător. Mai precis, de-abia de două mii de ani încoace, omenirea a primit posibilitatea de a mînca sănătos. Din păcate, odată cu noua ortodoxie, atît hrana „teo”, cît și cea „bio” a noii spiritualități sunt căutate ca forme mai autentice de euharistie, deci ca hrană mai adevărată, confuzie pe care nici măcar cocalarul, „dintre toți românii, cel mai popular”, nu ar face-o, cu toată pasiunea lui pentru carnea la grătar.
Fiul nu s-a făcut om doar pentru a ne împăca cu Tatăl sau pentru a anula ofensa adusă Tatălui prin neascultarea omului, primind pedeapsa care ni se cuvenea în locul nostru și eliberîndu-ne astfel de pedeapsă. Mîntuirea nu constă doar în împăcarea omului cu Dumnezeu. Scopul Întrupării este ca omul să fie în Dumnezeu și de aceea este necesar să fie împăcat cu Dumnezeu în prealabil, dar nu împăcarea reprezintă scopul principal. Iar omul nu poate fi în Dumnezeu decît în măsura în care îl primește pe Dumnezeu în el. Creștinismul revelat spunea că lucrul acesta nu poate fi realizat în condiții normale decît prin consumarea sacramentală, deopotrivă fizică și tainică, a lui Dumnezeu. În schimb, creștinismul redefinit de om și dominant astăzi inclusiv în BOR spune că acest lucru poate fi realizat oricum ne convine, prin accesarea Dumnezeului din inima/sufletul nostru, printr-un stil de viață sănătos, adică echilibrat, prin meditație, mindfulness și dezvoltare personală. Prin hrană „teo” sau cel puțin „bio” și cu siguranță prin spiritualitate, adică prin energie pozitivă. Ne sfințim singuri, recunoscîndu-ne sfințenia asigurată prin sufletul nostru bun. Redevenim copilul care suntem.
Creștinismul apostolic și patristic definea însă omul nu ca ființă biologică sau teologică și în nici un caz ca pe un copil inocent, ci ca pe o ființă teo-zoologică, care se poate nu atît bestializa, cît demoniza pe măsură ce-și ratează, inclusiv prin falsificările aparent pozitive generate de predispoziția spiritualistă, vocația mai degrabă hristologică decît teo-antropologică. Asta înseamnă că hrana lui esențială este asigurată de un regn aparte, accesibil prin Biserică în lumea aceasta, dar care nu este din lumea aceasta întrucît cuprinde în Sine creatul și necreatul. Strict vorbind, hrana „teo” este o hrană la care omul nu are acces, întrucît este viața intratrinitară. Iar hrana spirituală a noii spiritualități este mai degrabă o hrană demonică, în timp ce hrana „bio” este la fel de moartă ca și cea „zoo”.
Omul nu este făcut să se hrănească cu o hrană mai mult sau mai puțin „vie”, ci cu Viața însăși, care S-a făcut trup pentru ca omul să devină viu. Viața duhovnicească este posibilă, dar numai în măsura în care avem deja în noi viața Fiului, venit în om prin Duhul pentru a-l aduce Tatălui ca fiu sau fiică. Este o hrană care ne transformă, care ne preface și acesta este scopul vieții creștine care culminează în cina euharistică. Participarea la Trupul și Sîngele Domnului ne aduce deja ca fii și fiice la masă în Casa Tatălui (și de aceea pretenția noii ortodoxii de esență gnostică că distincția sexuală este anulată în Împărăția lui Dumnezeu este greșită: ordinea eshatologică nu ne transformă în alte specii, de pildă în duhuri, ci ne actualizează vocația duhovnicească a persoanei. Celor mîntuiți le potențează darurile spirituale proprii de fii sau fiice, după cum chinul celor osîndiți vine din ratarea acestei vocații înscrisă în noi din momentul concepției noastre). Pentru asta am fost făcuți, după cum sublinia părintele Schmemann în cea mai importantă carte a sa și poate chiar din întreaga teologie ortodoxă din perioada modernă:
„Omul trebuie să mănânce pentru ca să trăiască; el trebuie să primească lumea în trupul său și să o transforme în propriul sine, în trup și sânge. El este, într-adevăr, ceea ce mănâncă, și întreaga lume apare ca o atotcuprinzătoare masă de ospăț pentru om. Și această imagine a ospățului rămâne în tot cuprinsul Bibliei imaginea centrală a vieții. Este imaginea vieții de la crearea ei și, la fel, imaginea vieții la sfârșitul și împlinirea ei: «... ca voi să mâncați și să beți la masa Mea în împărăția Mea».” (Pr. Alexander Schmemann, Pentru viața lumii. Sacramentele și Ortodoxia, EIBMBOR, 2001, p. 7-8.)
