Știi că te afli de partea bună a istoriei dacă regreți înfrîngerea mișcării anticomuniste manifestată prin fenomenul Piața Universității și dacă stînga fesenist-pesedistă reprezintă pentru tine singurul vinovat pentru toate relele care ne-au afectat în acești treizeci de ani. Deși reprimarea violentă a protestelor a fost indiscutabil un act barbar, victoria stîngii la alegerile din 1992 demonstrează însă că majoritatea populației nu s-a regăsit în mișcările civice de contestare a stîngii. Narațiunea anticomunistă explică votul pentru PSD prin existența unui electorat captiv, needucat și lipsit de discernămînt. Este exclusă din capul locului posibilitatea ca opțiunea românilor pentru stînga să fie întemeiată pe criterii conservatoare, pentru că acest lucru ar însemna că opțiunea pentru dreapta este una pentru „schimbare, expunere și aliniere la modelele performante” cum descria cineva entuziasmul tinerilor români pentru activismul civic (citatul complet este redat mai jos), ceea ce ar aduce în discuție discernămîntul electoratului educat. Or, cine a mai pomenit anticomuniști fără minte? Chiar dacă este posibil ca anticomuniștii din România să nu fie atît de limitați cum par, nu este exclus ca incapacitatea lor de a sesiza capcana în care au intrat să fie determinată de o stare hipnotică în voia căreia s-au abandonat cu încrederea că la capătul ședinței vor ieși vindecați de sentimentul de culpabilitate pentru tăcerea, complicitățile și umilințele la care au fost expuși înainte de 1990 sau pentru suferința de a fi nevoiți să trăiască după 1990 în mijlocul unui popor care le părea inferior și degenerat în raport cu popoarele occidentale. Cu speranța că i-aș putea trezi chiar în timpul ședinței, îndrăznesc să sugerez cîteva lucruri în legătură cu șansele pe care o societate românească creștină conservatoare le-ar fi avut în condițiile unei victorii politice a dreptei imediat după 1990.
Cu cît îi ascult mai mult pe atleții anticomunismului românesc, cu atît mi se confirmă mai mult impresia că este vorba despre un anticomunism întreținut hipnotic, care pe lîngă rolul terapeutic menționat deja, urmărește să plaseze tot răul produs după 1990 în răspunderea PSD-ului astfel încît să nu cumva să descoperim vreodată cine sunt complicii sau chiar principalii responsabili de tot răul care ne sufocă din 1990 încoace. De pildă, am uitat că o mare parte din măsurile luate după 1990 de FSN/FDSN/PD/PSD au fost determinate de condiția privatizării totale impusă de instituțiile monetare internaționale și de partenerii politici occidentali. Desființarea industriei și economiei românești sub pretextul privatizării ar fi fost acceptată de orice forță politică care ar fi preluat conducerea după 1990. În plus, dacă în 1990 alegerile ar fi fost cîștigate de PNȚCD și PNL, ar fi încercat oare aceste partide de orientare creștină să anuleze liberalizarea avorturilor? Ar fi făcut asta CDR dacă ar fi cîștigat în 1992? Din cîte știu, nu a încercat nici măcar să o propună atunci cînd a cîștigat în 1996 în urma unui suport popular mai larg decît cel demonstrat de voturile primite, ocolind cu lașitate pînă și subiectul revenirii Regelui Mihai.
Opoziția anticomunistă din România a fost încă de la început o mișcare intelectuală, preponderent seculară, care admitea doar creștinismul civic și patriotismul civic, declarat anticomuniste și opuse față de creștinismul tradițional, respectiv față de naționalismul etnic. Chiar dacă CDR s-a folosit de sprijinul BOR, decisiv în cadrul Convenției a fost GDS. Influența incontestabilă a membrilor GDS în cadrul Convenției a ajuns pînă la numirea Sandrei Pralong în funcția de consilier al președintelui Constantinescu. Pralong a fost director executiv al Fundației Soros, după cum numeroși membri din GDS au ocupat funcții în filialele Fundației Soros pentru o Societate Deschisă (https://www.buciumul.ro/2018/11/22/mercenarii-lui-soros-in-romania/ tot din acest material am aflat despre implicarea Fundației pentru o Societate Deschisă în învățămîntul românesc și în mod special în elaborarea manualelor din școlile românești).
În plus, dacă
ținem cont de implicarea Grupului pentru Dialog Social în fenomenul Piața
Universității, ar trebui să privim ceva mai nuanțat rolul negativ jucat de
stînga fesenistă. Presupunînd că protestele din Piață ar fi dus la retragerea
FSN și la formarea unei guvernări de dreapta, este chiar atît de sigur că am fi
ajuns pînă la urmă la un rezultat precum cel din Polonia? Crede cineva că
intelectualii anticomuniști grupați în jurul editurii Humanitas și a
publicațiilor 22 și Dilema ar fi dorit vreo clipă formarea
unei societăți conservatoare întemeiată pe principiile învățăturii creștine,
sau că aceștia ar fi cedat inițiativa lui Coposu, Ioan Alexandru și părintelui
Constantin Galeriu? După cum precizează un cercetător, „În mod evident, inițiativa
străină este vitală, rolul jucat de Fundația SOROS, din care s-au
desprins apoi o serie de ONG-uri specializate, este de necontestat, expertiza și
ajutorul financiar de peste graniță fiind dublate însă de un entuziasm național,
de o dorință extraordinară de schimbare, de expunere și de aliniere la modelele
performante.” Anemarie-Helen Necșulescu, „Geneza apariției ONG-urilor din
România”, Romanian Political Science Review, vol. XI, no. 3, 2011, p. 536-537 (https://www.ssoar.info/ssoar/bitstream/handle/document/44865/ssoar-studiapolitica-2011-3-necsulescu-Geneza_aparitiei_ONG-urilor_din_Romania.pdf;jsessionid=BBA62C204E2ED211271A394ED9F2FD11?sequence=3
) Putem avea îndoieli cu privire la caracterul „național” al acelui entuziasm
autohton, dar nu se poate nega că entuziasmul era tot atît de real pe cît era
dorința de „schimbare, de expunere și de aliniere la modelele performante”.
Creștinismul tradițional nu făcea parte cu siguranță din aceste modele.
Efectele negative produse în mod premeditat sau din simplă delăsare de FSN/PSD sunt incontestabile, însă dincolo de corupția și prostia politicienilor pesediști, amenințate în permanență să fie depășite de corupția și prostia politicienilor de dreapta, trebuie văzut în ce măsură politicile economice și sociale adoptate ca partid de guvernămînt au fost determinate de propria strategie a stîngii sau de „sugestiile” puterilor occidentale. Cînd i se reproșează stîngii politicile asistențiale, se uită că pensiile de stat și ajutoarele sociale au fost în România mai degrabă simbolice. Dar în timp ce nimic nu ne îndreptățește să credem că o guvernare de dreapta ar fi contribuit la refacerea morală și economică a României (regimurile Constantinescu, Băsescu și Iohannis sunt mai degrabă contraargumente pentru un astfel de scenariu), cred că se poate afirma cu îndreptățire că un eventual succes al dreptei imediat după 1990 ar fi adus mai curînd în România educație sexuală în școli și propagandă LGBT. România ar fi ajuns cu douăzeci de ani mai devreme la nivelul de secularizare pe care-l trăiește în prezent. S-ar fi construit mai puține biserici ortodoxe, iar proiectul Catedralei Mîntuirii ar fi fost amînat din nou pentru o altă epocă istorică. Chiar dacă în ultimii ani PSD-ul a devenit un instrument al dreptei, cît a fost la guvernare a susținut BOR (sperînd cu siguranță într-o reciprocitate care a rămas însă neîmplinită) așa cum dreapta este puțin probabil că ar fi făcut-o.
Lucrarea monumentală Chivotele ecumenice ale lui Petru Rareș și modelul lor ceresc (Anastasia, 2003) a apărut „la inițiativa și pe cheltuiala Guvernului României pentru a marca și celebra împlinirea a 500 de ani de la trecerea la viața de veci a Domnului Moldovei, Ștefan cel Mare și Sfânt. Editura Anastasia ține să mulțumească Excelenței Sale Domnului Adrian Năstase, Prim-Ministru al României, și Domnului Petru Șerban Mihăilescu, Ministru pentru coordonarea Secretariatului General al Guvernului, a căror generozitate, manifestată cu promptitudine, a făcut posibilă editarea și tipărirea acestui album” (lucrarea este însoțită de prefața dlui Andrei Pleșu. Să mai zici ceva de neognostici! Dincolo de autoritatea dublă a dlui Pleșu în domeniul artelor plastice și în cel al teologiei, îmi place să văd contribuția sa la acest volum ca pe o încercare a maestrului Sorin Dumitrescu de a recupera ecumenic un personaj afectat de o personalitate spirituală multiplă în sensul în care programul iconografic rareșian urmărea o recuperare ecumenică a Apusului creștin). Nu știu în ce măsură actuala guvernare de dreapta și-ar manifesta generozitatea cu o asemenea promptitudine. Idealul schimbării ar fi mai degrabă indiferent față de astfel de proiecte. Dar să nu uităm că progresismul politic de astăzi, secular într-un mod ostil creștinismului tradițional, a fost pregătit exact de intelectualii anticomuniști de ieri. A vorbi despre neomarxism, așa cum o fac oameni din BOR precum PS Ignatie al Hușilor sau intelectuali ca Adrian Papahagi, ca și cum ar fi un curent de idei care-ar veni dintr-odată acum, direct din Statele Unite, înseamnă a refuza să identifici sursa răului, construind astfel o falsă opoziție față de neomarxism și oferindu-le, intenționat sau neintenționat, un alibi intelectualilor neoliberali/neoconservatori/libertarieni pentru complicitatea lor la degradarea socială și economică la care România a fost expusă din 1990 încoace.
