Continuarea filmului A Quiet Place confirmă rezervele pe care le exprimam la vremea respectivă în recenzia primei părți (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2019/06/cine-sintem-noi.html), interzicînd orice posibilitate de valorificare superioară a temei liniștii pe care prima parte nu o excludea chiar atît de hotărît (partea a treia https://collider.com/emily-blunt-interview-a-quiet-place-2/amp/ va celebra probabil revenirea zgomotului în condiții de siguranță.)
Rugăciunea refuzată deja de Regan în prima parte este înlocuită în partea a doua de melodia „Beyond the Sea” (https://en.wikipedia.org/wiki/Beyond_the_Sea_(song) ): „Știu, fără vreo umbră de-ndoială/ Că inima mea mă va duce acolo în curînd/ Ne vom întîlni, știu că ne vom întîlni, dincolo de țărm/ Ne vom săruta ca altădată/ Și fericiți vom fi dincolo de apă/ Nu voi mai pleca nicicînd/ Niciodată.”
„Te duc acasă”, îi spune Emmett lui Regan. „Care casă?” întreabă dezarmant Regan. Unde mai poate locui omul atunci cînd nicăieri nu se mai află în siguranță? Unii încearcă să o facă în amintirea trecutului, precum Emmett. Alții în speranța unei fericiri aflate dincolo – dincolo de prezentul cenușiu, dincolo de tăcerea impusă de monștri, dincolo de o lume care nu mai merită să fie salvată. Dincolo de frică.
Un astfel de „loc”, adică o posibilitate de depășire a fricii ne este descoperită de copii, cei doi frați înfruntînd curajos monștrii sub protecția frecvențelor amplificate produse de aparatul auditiv al lui Regan. Copiii, nu părinții, ne arată cine suntem sau ar trebui să fim, iar concluzia nu poate decît să producă o mare satisfacție în cultura transgresivă actuală. Însă filmul permite și posibilitatea unei interpretări de o normalitate scandaloasă: suntem noi înșine în măsura în care suntem ca părinții noștri. Este exact ce-i spune Emmett lui Regan, poate cea mai importantă remarcă dintr-un film în care, avînd în vedere reducerea drastică a comunicării, te-ai aștepta să fie comunicate mai multe lucruri esențiale: „Îmi pare rău că m-am îndoit de tine. Ai avut dreptate, eu nu sunt precum tatăl tău. În schimb, tu ești ca el.” În contextul atacurilor asupra familiei în vederea destabilizării identității biologice și a sănătății mintale a oamenilor, observația este de o incorectitudine care ar fi dus la boicotarea filmului dacă fiarele nu ar face ca rarele lucruri demne de reținut să treacă neobservate prin diversiunea creată prin simpla lor prezență. Prin urmare, m-am bucurat să văd că observația lui Emmett susține întrebarea-cheie din prima parte adresată de Evelyn soțului ei: „Cine sîntem noi? Cine sîntem noi dacă nu-i protejăm?” (întrebare pe care am comentat-o în recenzia primei părți).
Aș vrea să adaug aici cîteva observații despre sensul teologic al liniștii. Liniștea din film este impusă de o constrîngere exterioară și de aceea nu poate duce la liniștire și la regăsire. Tăcerea omului de astăzi este un vid dinaintea căruia el se retrage pe bună dreptate cu groază. Experiența actuală a tăcerii, inclusiv printre creștini, este cea a tăcerii ca absență, separare, izolare, înstrăinare, moarte. Este o tortură. Experiența negativă a tăcerii este consecința înstrăinării de Dumnezeu, care duce la înstrăinarea de sine.
Omul se înstrăinează de Dumnezeu cînd îl uită pe Dumnezeu. Uitarea lui Dumnezeu este o stare teologică care se manifestă ca ne-liniște. Ne-liniștea produce suferință și de aceea omul caută să scape de ea străduindu-se să o uite. În acest efort, omul nu face decît să producă o ne-liniște tot mai mare, înstrăinîndu-se tot mai mult de sine și de Dumnezeu. Omul înstrăinat locuiește în uitare și se hrănește cu ne-liniște.
Din uitare se iese prin amintire. Înainte de a ne aminti de noi înșine trebuie să ne amintim de uitarea de sine și de Dumnezeu, trebuie să ne amintim de absența, izolarea și moartea în care am petrecut o vreme atît de îndelungată. Simplu spus, trebuie să ne pocăim, un termen evident tot mai străin creștinismului actual, caracterizat de o falsă stare de prezență întreținută și validată instituțional. Pocăința duce la înstrăinarea prealabilă și indispensabilă față de absență, izolare și moarte, adică la îndepărtarea de lume înțeleasă drept realitatea care ne împiedică să devenim prezenți. Retragerea din lume este în același timp necesară întrucît lumea, deși creată bună, este căzută și stăpînită în mod nelegitim de cel rău și posibilă întrucît lumea a fost salvată prin Jertfa Mîntuitorului Hristos. Retragerea din lumea căzută concide cu locuirea în lumea salvată. Din acest motiv, a privi în urmă spre lumea căzută, precum femeia lui Lot, înseamnă a rămîne în ea, înseamnă a cultiva amintirea căderii.
Liniștirea nu poate fi realizată și păstrată decît printr-o stare de atenție. Nu putem deveni atenți decît în măsura în care știm cine suntem. Cel ne-liniștit nu știe cine este și tocmai de aceea se teme de sine și de orice l-ar putea readuce în sine. Metodele de liniștire recomandate (inclusiv în creștinism, indiferent de confesiune, ele putînd fi întîlnite și în parodia de spiritualitate ortodoxă vîndută de BOR în mass-media ortodoxă) nu sunt decît moduri de relaxare temporară, de împăcare a omului cu propria lui ne-liniște: cel mult, îi amintesc omului să respire (precum îi amintea Evelyn fiului ei în partea a doua din A Quiet Place), dar nu-i amintesc niciodată omului cine este el. Pentru că doar Cel care l-a făcut pe om și l-a readus în starea de fiu i-o poate arăta.
Lucrătorii ne-liniștii din lume și din Biserică ne vor oferi întodeauna o liniște ne-liniștită. Ne vor oferi întotdeauna false identități cu care să ne liniștim înstrăinarea noastră mortală. Dar pe cît este de confortabilă contrafacerea, pe atît este de ușor de descoperit: falsa liniște nu ne ajută să ne amintim de nimic. În acest sens, mi se pare instructiv că opoziția ortodoxă față de marxism nu pare dispusă să lege apărarea identității de memorie decît în măsura în care memoria este valorificată strict ca exercițiu teologic-politic de venerare a „sfinților închisorilor”, funcția revelatoare a memoriei fiind amputată printr-o parazitare ideologică cu rolul de a produce un alzheimer duhovnicesc. Mă tem că limitarea puterilor memoriei realizată prin mișcarea anti-marxistă din ortodoxia românească actuală este gestionată ideologic tocmai pentru a împiedica o eventuală recuperare a tradiției ortodoxe și a descoperirii teologice mai cuprinzătoare a valorii întemeietoare și restauratoare a memoriei.
Falsa liniște nu ne împiedică doar să ne recuperăm memoria pe termen lung, ci ne face și să semănăm cu orice și cu oricine altcineva decît cu Părinții noștri, în ciuda faptului că-i pomenim la fiecare dintre slujbele noastre: „Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi!”
