Printre numeroasele citate instructive oferite pe blogul Life on Dover Beach https://lifeondoverbeach.wordpress.com/ am întîlnit unul care mi-a atras atenția întrucît este legat de problema manipulării adevărului despre care am mai scris în textele postate în ultima vreme pe blogul meu. Fragmentul citat este luat dintr-un interviu oferit de Theodore Dalrymple lui Jamie Glazov și publicat în 31 august 2005 în FrontPage Magazine (interviul poate fi găsit integral la https://theodoredalrymple.wordpress.com/dalrymple-interviewed-by-jamie-glazov/ ;cred că ar merita tradus și publicat în română; iată doar una dintre numeroasele observații percutante oferite de Dalrymple în acest interviu: „Children grow up very fast but not very far” – „copiii cresc foarte repede, dar nu se înalță deloc”. O carte importantă a lui T. Dalrymple a fost publicată de editura Contra Mundum, https://contramundum.ro/produs/cultura-noastra-ce-a-mai-ramas-din-ea-theodore-dalrymple/). Iată fragmentul respectiv din interviu (în traducerea mea):
„Am ajuns la concluzia că scopul propagandei comuniste nu era să influențeze ori să convingă, nici să informeze, ci să umilească; și, prin urmare, cu cît afirmațiile comuniste corespundeau mai puțin realității, cu atît mai bine. A-i forța pe oameni să tacă cînd li se spun minciunile cele mai evidente sau, chiar mai rău, atunci cînd sunt forțați să repete minciunile ei singuri, înseamnă a-i face să-și piardă o dată pentru totdeauna simțul integrității. A aproba minciuni evidente înseamnă a coopera cu răul și, într-o anumită măsură, a deveni răul tu însuți. Capacitatea omului de a rezista la orice [fel de rău] este astfel erodată și chiar distrusă. O societate de mincinoși neputincioși este ușor de controlat. Cred că dacă examinați corectitudinea politică, veți descoperi același efect și aceeași intenție.”
Am postat un scurt comentariu în dreptul citatului postat pe blogul Life on Dover Beach (https://lifeondoverbeach.wordpress.com/2021/06/15/theodore-dalrymple-when-people-are-being-told-the-most-obvious-lies/ ), pe care-l reiau aici într-o formă ceva mai dezvoltată:
Din păcate, lumea conservatoare presupune nu doar că stînga are monopolul minciunii, ci și că dreapta este automat de partea adevărului. Exact același lucru îl suspectează și lumea progresistă în legătura cu dreapta. Însă uneori oamenii aleg o minciună evidentă de stînga nu doar pentru că refuză un adevăr, ci și pentru că refuză o minciună de dreapta. De ce ar accepta unii oameni niște minciuni evidente? Nu doar pentru că sunt forțați de propaganda comunistă, ci poate că propaganda comunistă reușește să-i „convingă” tocmai pentru că sunt dezamăgiți în primul rînd de ipocrizia și minciunile dreptei. Uităm prea ușor că tatăl minciunilor nu este în sine nici de dreapta, nici de stînga, dar poate pretinde că este, pe rînd sau în același timp, de dreapta și de stînga, progresist și conservator, ateu și creștin. Tatăl minciunilor spune întotdeauna minciuna corectă și adevărul strîmb.
În măsura în care nu uită că dreapta și stînga țin de ordinea lumii acesteia, iar tot ce ține de această lume este inevitabil limitat și înclinat spre rău, creștinii pot colabora cu oricare ideologie care nu este criminală și care nu urmărește, în numele unor idealuri diverse dintre care eliberarea omului rămîne întotdeauna cel mai înalt, tocmai înrobirea lui. Poate că minciuna de dreapta este mai puțin mincinoasă decît cea de stînga, dar ar fi o greșeală ca din acest motiv să vedem în ea adevărul. Semnul cel mai clar că o ideologie este mincinoasă ține de pretenția ei de a defini sau redefini, de a exprima sau reprezenta natura omului. Faptul că stînga nu are nevoie de Biserică pentru a realiza acest scop, în timp ce dreapta își legitimează pretenția prin invocarea învățăturii creștine, ar trebui să-i determine pe creștini să fie cel puțin la fel de atenți la încercările dreptei de a-și subordona Biserica, pe cît sunt de atenți la atacurile stîngii asupra Bisericii.
Conservatorismul (identificat în mod fraudulos cu dreapta) are marele avantaj asupra stîngii de a fi natural, intuitiv, spontan (precum rîsul unui copil la auzul aberațiilor ideologiei de gen https://alexandruracu.wordpress.com/2021/06/07/cand-striga-pietrele/, vezi și articolul lui S. M. Hutchens, „Why Liberals Are Smarter” din numărul din mai-iunie 2021 al revistei Touchstone Magazine, https://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=34-03-046-c). Dar pe măsură ce educația tinde să suprime acest rîs de la vîrste tot mai mici, fără ca profesorii creștini și mai ales cei de religie să încerce să ocrotească în școli gîndirea normală a elevilor, conservatorismul este pus în situația de a a-i învăța pe oameni să redevină normali și astfel să fie perceput ca o ideologie care propune idei nefirești precum credința în Dumnezeu, căsătoria dintre un bărbat și o femeie sau faptul că nu-ți poți alege genul dorit indiferent de sexul biologic primit prin concepție. Lucrurile sunt bineînțeles mai complicate, întrucît dincolo de secularismul progresist, creștinii tradiționali se confruntă și cu un creștinism liberal care a cucerit deja mai toate instituțiile universitare de învățămînt teologic din lume (inclusiv cele ortodoxe din România), dominînd discursul teologic în toate confesiunile creștine, ajungînd, prin productivitate și mijloace superioare de promovare, să controleze difuzarea mesajului creștin prin cărți, reviste și conferințe.
Și din acest motiv, predispoziția conservatoare istorică a creștinismului și sensibilitatea creștină a conservatorismului dintotdeauna nu mai reprezintă niște garanții pentru caracterul natural al conservatorismului, forțat să devină tot mai de dreapta pentru a rezista neomarxismului, așa cum răspîndirea accelerată a unui creștinism progresist și secular (adică pluralist și inclusiv) nu transformă progresismul într-o perspectivă creștină veritabilă, deși tocmai asta o pretinde, ca reprezentant ospitalier și generos al „teologiei dialogului”.
Conservatorismul trebuie să-și asume în mod explicit creștinismul tradițional și în același timp să păstreze o atitudine circumspectă față de dreapta, al cărei obiectiv este, precum cel al stîngii, cucerirea puterii. Conservatorul nu-și dorește puterea, își dorește să fie lăsat în pace. Dar pentru că existența conservatorului constituie o amenințare atît pentru stînga, cît și pentru dreapta, el își va găsi tot mai greu pacea în condițiile unei lumi aflată în plină transformare (o discuție interesantă pe o temă înrudită este inițiată pe blogul theodosie.ro la adresa https://theodosie.ro/2021/06/16/elite-care-nu-stiu-sa-ceara-ajutorul/ unde menționez conștiința comunității și vocația apartenenței ca pe condiții ale „reconstrucției comunitare”, expresia îi aparține dlui Vlad-Mihai Agache). E de așteptat ca Biserica să fie redescoperită ca loc al acelei păci pe care nu ți-o poate oferi decît o conștiință curățită nu doar de minciună și păcat, ci și de remușcarea și umilința de a fi acceptat minciuna și pierderea integrității menționate de Dalrymple în pasajul citat mai sus.
Creștinismul trebuie să-și redescopere natura tradițională și sensul teologic al tradiției, mai precis natura ei apostolică („temelia apostolilor și a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuși Iisus Hristos” Efeseni 2, 20), evitînd să reducă tradiția creștină la patrimoniul cultural european sau la cel moral iudeo-creștin. Biserica trebuie să înțeleagă că a pierdut inițiativa și că atunci cînd ajunge la cineva, ajunge de regulă ultima. Tocmai de aceea, este obligatoriu să nu mai plece de-acolo, făcînd din fiecare om la care ajunge „locaș al lui Dumnezeu în Duh” (Efeseni 2, 22).
