De fiecare dată cînd autoritățile au vreo inițiativă absurdă, exagerată, nejustificată, despotică sau de-a dreptul diabolică (cum a fost evacuarea Spitalului de Ortopedie Foișor https://www.mediafax.ro/social/evacuarea-pacientilor-non-covid-de-la-spitalul-foisor-o-pata-pe-sistem-reactia-colegiului-medicilor-bucuresti-20036045), reacția noastră se reduce la o indignare din categoria lui „cum îndrăznesc să facă așa ceva!” Dar „ei” îndrăznesc și pentru că noi nu îndrăznim. Presupunînd că cineva din guvern ar anunța o nebunie de genul „din data cutare, toți minorii născuți într-o zi impară vor fi instituționalizați!”, prima noastră reacție nu ar fi „vă instituționalizăm noi pe voi!”, ci „mamă, ce nasol, ia să văd cînd sunt născuți copiii mei, aaa, pe 4 și pe 20, e bine, am scăpat. Bă, da’ totuși, ce nenorociți, cum să îndrăznească așa ceva!”
Oamenii care au fost puși în funcții de autoritate fac lucrurile pentru care au fost puși acolo. Dar noi pentru ce am fost puși aici? Cum îndrăznim să nu îndrăznim să apărăm normalitatea de agresiunea noii normalități?
