„Al treilea: determinarea precisă a distanței. La armată este nevoie să se știe acest lucru, pentru a se putea pună înălțătorul, ca să tragă până la distanța unde este precizat obiectivul care trebuie atins. Dar la noi, este nevoie să știm cât de aproape este dușmanul de noi.”
Părintele Arsenie Papacioc, „Planul de foc” (https://doxologia.ro/viata-bisericii/interviu/parintele-arsenie-papacioc-despre-minunea-rugaciunii)
Lucrul cel mai înspăimîntător în răspîndirea răului este ușurința cu care ne obișnuim cu omniprezența lui. Binele este cel care ne surprinde și ne surprinde cu atît mai puternic cu cît se manifestă tot mai rar. Îmi amintesc însă de o vreme cînd binele nu era chiar atît de surprinzător, în ciuda faptului că trăiam într-un imperiu al răului, cum a fost numit comunismul pe bună dreptate.
Poate că presiunea exterioară a răului avea efectul opus de a trezi în noi reflexele binelui. Cu o condiție: să identificăm răul ca rău. Simplul fapt de a-ți cunoaște agresorul, de a ști din ce direcție vine răul este cea dintîi condiție în vederea confruntării lui cu succes. Dar această sarcină nu este întotdeauna ușoară, fiindcă răutatea implică viclenie. Viclenia răului stă în abilitatea lui de a se ascunde în bine. Nu este vorba că se preface bun. Se preface bun pentru a se putea ascunde în bine. Doar în felul acesta poate răul corupe binele: din interiorul binelui. Comunismul, de pildă, se ascundea în binele real al egalității pentru a distruge egalitatea; capitalismul se ascunde în libertate pentru a distruge libertatea. Puțini educatori sau preoți sunt pedofili; dar toți pedofilii speră să ajungă educatori sau preoți.
Răul ne distrage atenția de la el semnalînd un pericol real secundar (produs la nevoie tot de răul principal) care să-i permită să opereze neobservat odată ce a reușit să ne deturneze atenția asupra pericolului respectiv. Pe scurt, ne face atenți la șireturi pentru a ne fura portofelul. Cam acesta a fost jocul elitei de dreapta în România post-comunistă. Remarcabil în această poveste, care seamănă cu un fel de Katyn românesc în care autorii crimei dau vina pe alți criminali, nu este faptul că elita nu s-a limitat la portofel – pînă la urmă ne-a luat și șireturile – ci că a reușit să-i facă responsabili pe neomarxiști de această imensă deposedare de tot ce înseamnă apartenența la un neam și chiar la natura umană, dacă avem în vedere reducerea neoliberală a omului la funcția de simplu consumator: am fost deposedați nu doar de resurse naturale, specialitatea neoliberalismului, ci mai ales de cele spirituale, adică de istorie, cultură, credință și tradiție. Această deposedare spirituală nu ar fi fost posibilă fără contribuția clerului ortodox. După cum menționam și în postarea anterioară, liderii ortodocși au contribuit la slăbirea discernămîntului nostru nu doar prin faptul că nu au identificat adversarul nostru real, ci mai ales pentru că l-au susținut. Prin complicitatea lor, liderii ortodocși au împiedicat identificarea corectă a răului și a adversarului prin care răul a putut lucra nestînjenit pe teritoriul fizic și cel spiritual al țării noastre. În felul acesta, majoritatea populației a fost total expusă distrugerilor materiale și spirituale fără a fi apărată sau măcar avertizată vreodată de cei care ar fi trebuit să fie paznicii conștiinței creștine, ai identității de neam și ai integrității naționale: clerul, învățătorii (Școala) și instituțiile statului.
În mod repetat, atît în întrebările adresate lui Rod Dreher la sfîrșitul conferinței de la București (https://www.youtube.com/watch?v=UsfV3R7ysT4, vezi și un interviu după conferință la https://www.youtube.com/watch?v=TIfuJdPT0ZI), cît și în propria lui experiență (vezi episodul cu funcționara româncă de la aeroport la https://www.theamericanconservative.com/dreher/what-i-saw-in-bucharest-live-not-by-lies/ primul update, ultima ei replică din scurtul lor dialog fiind „You know, they always try to make us feel ashamed”), revine această observație: ni se spune că trebuie să ne fie rușine cu noi înșine. Din păcate, Dreher nu a fost curios să afle cine sunt cei care ne cer un astfel de lucru, cine sunt acești they. Probabil că se presupune că este vorba despre neomarxiști. Ceea ce este bineînțeles o minciună sfruntată: pînă la apariția radicalismului secular, de această sarcină s-a ocupat în mod special dreapta creștină din România. România peste care se pișă oricine vrea nu a fost o reacție izolată și regretabilă a unui intelectual răsfățat, ci un strigăt de luptă pe care l-am recunoscut în permanență în acești treizeci de ani. În mod explicit sau implicit, prin complicitatea lor tacită, intelectualii de dreapta au fost solidari în dezgustul lor comun față de poporul român, față de istoria și cultura națională. Dacă poporul a ajuns atît de degenerat cum îl vedea Sorin Lavric înainte de a se trezi ales într-un partid naționalist („De fiecare dată când merg cu metroul am impresia că am nimerit într-o bolgie de dezaxați și ticăloși, nevenindu-mi să cred cât de urâte sunt fizionomiile zilnice ale bucureștenilor. O procesiune de momâi înrăite, jigărite și sluțite de răutate, asta e impresia pe care o lasă fauna metroului din Capitală” https://ziarullumina.ro/opinii/repere-si-idei/persoana-si-pacatul-10350.html), care este cauza acestei degradări? Care este păcatul poporului? Care este sursa acestui păcat? Putem răspunde la aceste întrebări doar prin comunism, ignorînd politicile neoliberale aplicate în acești treizeci de ani inclusiv de stînga? Dreher amintește de observația cuiva din grupul de români care l-a însoțit: „I was reminded of something Ninel said on the drive in from the airport: that as horrible as Ceausescu was regarding architecture and demolishing valuable old buildings and neighborhoods, more ugly buildings have gone up, and more of Romania’s architectural heritage has been demolished, since the end of Communism than under Communism.” În traducere: „oricît de oribile ar fi lucrurile făcute de Ceaușescu prin demolări și construcții comuniste, de la sfîrșitul comunismului pînă acum s-a demolat și s-a pierdut mai mult decît în toată perioada comunistă” https://www.theamericanconservative.com/dreher/what-i-saw-in-bucharest-live-not-by-lies/). Așa cum aspectul orașelor din fostele țări comuniste a fost mult mai afectat de arhitectura neoliberală decît de arhitectura comunistă, același lucru se poate spune și despre aspectul oamenilor și despre starea lor sufletească: toată speranța, toată credința și toată iubirea noastră regăsite în 1990 au fost suprimate nu de stînga și de securiști, ci de această alianță vicleană dintre intelectualii de dreapta și clerul ortodox (ierarhi și profesori universitari de teologie), care ne-au făcut să credem că singura virtute esențială, mîntuitoare, este ura față de comunism în timp ce singura libertate care contează nu poate fi decît libertatea de a „alege în fiecare zi” între „milioane de produse”, după cum sună bine-cunoscutul slogan al principalului magazin online din România, eMag (adică eMag e mag la propriu, așa cum piața liberă e magică). Binele nostru era un bine rău, pentru că era natural, era istoric și era raportat la creștinismul ortodox și la cultura românească tradițională. Era un bine rău mai ales pentru că nu era un bine ideal, precum binele pieței și al inițiativei libere, adevăratul și singurul adversar al celuilalt bine ideal, cel al egalitarismului și justiției sociale.
Intelectualii de dreapta, beneficiari în marea lor majoritate ai investițiilor lui Soros într-o „societate deschisă”, au cerut privatizarea credinței pe vremea cînd radicalismul de tip USR-PLUS era de neimaginat în spațiul public românesc. Complexul de inferioritate și de vinovăție, menționat de corespondenții lui Dreher, ne-a fost sădit în minte de elita de dreapta. Abandonarea satului, justificarea destrămării familiei prin darul libertății de a pleca la cules căpșune în Spania, salvarea în cel mai fericit caz a valorilor satului în mod independent de realitatea vieții țărănești (propusă de un ierarh ortodox: „Totuși, ținând seama de schimbările pe care satul le va suferi în actualitate și în viitor, preocuparea noastră trebuie să fie nu atât menținerea în viață a unor forme, acolo unde ele nu mai sunt viabile, cât mai ales identificarea și cultivarea valorilor care au generat formele respective. Formele sunt efemere, valorile eterne.” https://www.cbrom.de/index.php/slujitori/ps-sofian-brasoveanul/articole/1077-ps-sofian-brasoveanul-pledoarie-pentru-un-sat-spiritual), sunt ținte în care elita de dreapta a tras neîncetat timp de treizeci de ani și continuă să o facă, sub privirile încurajatoare ale clerului. Dreher menționa într-un dialog online (https://www.youtube.com/watch?v=StH0sts7fpo) condițiile care favorizează instaurarea totalitarismului: distrugerea elementelor de rezistență ale unui popor, solitudinea, izolarea, refuzul de a mai crede în adevăr. Deși Dreher spune că de regulă aceste efecte sunt produse de stînga, el afirmă că le-a găsit și la dreapta. Ei bine, la noi această masivă operă de eroziune era deja finalizată în momentul în care stînga a început să se manifeste pe fondul ascensiunii USR-PLUS. Meritul dreptei pentru fiecare lucru bun pe care l-am pierdut în toți acești ani este incontestabil și nu poate fi împărțit decît cu ierarhia ortodoxă.
Observam într-o postare precedentă că așteptările grupului de români (care l-au condus pe Dreher prin ortodoxia românească așa cum era plimbați delegații occidentali în perioada comunistă, adică fără riscul ca străinii să vadă și ceva din viața reală), ca volumul lui Dreher să contribuie la nașterea unei mișcări de reistență spirituală, ar putea fi împlinite, de vreme ce Dreher însuși îi evocă printre românii care nu trăiesc în minciună pe Mihai Neamțu și pe PS Ignatie al Hușilor (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/06/neomarxismul-de-care-avem-nevoie.html). Într-adevăr, de la o zi la alta, mișcarea pare să se contureze tot mai precis: pe lîngă Neamțu și PS Ignatie, lui Traian Ungureanu, care menționează colaborarea sa cu editura Contra Mundum în evocarea regretatului Alin Bogdan (https://r3media.ro/traian-ungureanu-alin-bogdan-un-conservator-plecat-spre-viitor/), i se adaugă și Adrian Papahagi, glumițele postate de acest universitar pe facebook fiind asociate direct cărții remarcabile a lui Dreher printr-o însăilare grăbită de teme într-o consemnare publicată astăzi pe site-ul r3media: „Dacă nu avem grijă să ne apărăm valorile, principiile, credința, nu putem izbuti în lupta cu nefirescul – acesta este mesajul indirect transmis de domnul Papahagi. Cartea scriitorului american Rod Dreher, Să nu trăim în minciună! – Un manual pentru disidenții creștini ne vorbește întocmai despre asta; despre cum S.U.A. se află în momente premergătoare unui viitor asemănător cu cel descris de Adrian Papahagi.” (https://r3media.ro/adrian-papahagi-descrie-un-viitor-ipotetic-al-corectitudinii-politice-nasterea-discrimineaza-genetica-discrimineaza-simplul-fapt-de-a-fi-in-viata-e-discriminator-si-jignitor-mai-ales-pentru-morti/)
Din cîte țin minte, Traian Ungureanu a rămas în istoria dezbaterilor politice contemporane prin susținerea campaniilor duse de Băsescu împotriva poporului român prin argumentul că Băsescu este singurul om care mai poate salva Europa de ruși. Acesta este omul căruia Alin Bogdan îi cerea o prefață pentru o carte care ar fi trebuit să ne ajute să ne dezvoltăm discernămîntul! Spre deosebire de Traian Ungureanu, Papahagi a avut o contribuție mai modestă, ce-i drept, însă nimeni nu poate contesta că, dacă Europa a scăpat pînă acum de ruși, este într-o anumită măsură și meritul dlui Papahagi. De altfel, dl Papahagi și-a manifestat recent capacitățile combative (demonstrate deja în luptele grele împotriva sexo-marxismului) și împotriva satului românesc și a creștinismului tradițional: „Într-o ordine seculară, deficitul de civilizație al României față de Occident e un deficit de civitates, adică de urbanizare. Vreme de un mileniu, de când știm câte ceva despre noi înșine (la început din cronicile și documentele altora), am fost o națiune preponderent rurală. Cu toate acestea, cultura Bisericii tot dinspre puținele cetăți domnești a emanat. Voința lui Ștefan și a succesorilor săi a înțesat Moldova cu centre de civilizație creștină și de trăire monastică, iar acestea reprezintă până astăzi culmea artei românești. Teologia rafinată a picturii monastice nu are nimic din naivitatea artei populare: în frescele de la Voroneț, Moldovița sau Sucevița e distilată multă teologie de la reprezentarea vizuală a Imnului acatist al lui Roman Melodul până la gândirea asupra vizibilului și invizibilului, sau a diafanului prezentă la Origen, Dionisie Areopagitul sau Maxim Mărturisitorul, după cum arată Anca Vasiliu și Sorin Dumitrescu. Parcursul complex al luminii de-a lungul anului solar în biserica ștefaniană din Pătrăuți cere cunoștințe astronomice rafinate, după cum a demonstrat recent Părintele Gabriel Herea. Nu e nimic naiv, nimic «țărănesc» în aceste construcții de la țară. Geometrismul, zoomorfismul și botanismul neolitic al modelelor populare, păgân în ultimă instanță, are alt discurs decât rafinata teologie a icoanei” (https://episcopiahusilor.ro/recenzie-un-eveniment-revista-horeb).
Deși expediate
cu brutalitate de Papahagi, tocmai icoanele naive țărănești l-au impresionat pe
Dreher: ”Look at this
Romanian icon of Christ Pantocrator (Christ the Ruler of All), I think from the
latter part of the 18th century. It’s not by St. Antim. I love the vividness of
the colors, and the simplicity of the face of Christ. The guilelessness of the
eyes.” O privire sinceră, neprefăcută, care să ne ajute să nu mai
trăim în minciună. Se pare însă că e deja prea tîrziu: elita vicleană s-a
strecurat deja printre cuvintele lui Dreher și a început să se ocupe de singurul
lucru pe care știe să-l facă: să corupă binele din interiorul lui.
