Pandemia COVID-19 ne arată două lucruri: în primul rînd, că autoritățile statului sunt în stare de orice abuz și, în al doilea rînd, că populația este dispusă să suporte orice abuz din partea statului. Deși ambele aspecte au fost semnalate și deplînse chiar de la începutul anului 2020 de orice om normal, s-a observat mai puțin faptul că această complicitatea a populației la anihilarea propriei umanități s-a făcut mai puțin din frică ori lașitate, așa cum i s-a reproșat în mod eronat, ci mai degrabă dintr-o acceptare conștientă a unui bine comun defectuos, definit de o clasă de mijloc narcisistă și infantilă în baza unei concepții funcționaliste despre om și societate. După cum voi arăta în postarea următoare însă, principala responsabilitate pentru răspîndirea și acceptarea noii viziuni despre om nu-i aparține acestei clase de mijloc eterogene, constituită într-o măsură din parveniții lipsiți de însușiri ai ultimelor două decenii, ci Bisericii Ortodoxe Române, care s-a mulțumit să funcționeze instituțional/administrativ în condițiile stabilite de stat și care a făcut din capacitatea omului de a funcționa social scopul vieții creștine.
