Canary este o revistă nord-americană de literatură care publică poezie, ficțiune și eseuri dedicate modului în care omul se înțelege pe sine în relație cu natura (acesta este site-ul revistei: http://canarylitmag.org/; informații suplimentare puteți găsi la https://www.pw.org/literary_magazines/canary; doamna Gail Entrekin, editorul revistei și apreciată poetă ea însăși, ne amintește într-un interviu că sensibilitatea adevărată este întotdeauna realistă: https://www.compassionanthology.com/interview-with-gail-entrekin.html).
Deși publicația Canary poate fi considerată ecologistă, ea reușește să evite reducționismul unui activism ecologist de natură politică. Ceea ce transmit majoritatea textelor publicate aici nu constituie (doar) un apel la un mediu nepoluat, nu reprezintă acel îndemn naiv la „întoarcerea la natură” pe care și-l imaginează în general lumea imediat ce aude despre „relația omului cu natura”; mai mult decît atît, se poate descoperi în aceste texte o pledoarie pentru recunoașterea condiției omului de a se împlini doar în relație cu locul său natural, „natural” atît în sensul în care locul corespunde naturii omului, cît și în sensul în care corespunde naturii creației.
Problema locului și a locuirii cuprinde, dar în același timp depășește tema ecologică. Desigur, un pămînt pîrjolit exclude preocuparea pentru loc, reducînd totul la urgența supraviețuirii. Dar cîtă vreme cîntecul păsărilor încă mai străbate prin vacarmul traficului, cîtă vreme zborul păsărilor nu a fost înlocuit deja de cel al dronelor, cîtă vreme liniștea mai este posibilă, dovadă că omul din marile orașe se simte amenințat de ea, ar trebui să facem un efort special pentru a releva natura de locuitor a omului și puterea locului de a permite creșterea ființei umane.
Omul vine pe lume cu o rană pe care lumea nu o poate vindeca. Dacă omul are nevoie de o creație întreagă, sănătoasă, nu este pentru a se face bine într-un mediu sănătos, ci pentru a-și descoperi rana în primul rînd. Cu toate acestea, omul nu face decît să-și adîncească rana sporind suferința creației.
Într-un eseu lucid și emoționant, doamna Holleman își exprima convingerea că natura are nevoie de sălbăticie pentru a se reface, pentru a putea rezista acțiunilor devastatoare ale omului (https://www.humansandnature.org/what-we-talk-about-when-we-talk-about-wilderness). Sălbăticia este locul naturii, este căminul naturii. Dar un om care nu-și găsește locul nu va respecta niciodată locul nimănui și cu atît mai puțin locul naturii. Omul dis-locat este lipsit atît de percepția misterului lumii, cît și de conștiința tainei persoanei (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/05/persoana-si-timp.html). Omul devine distructiv față de tot ceea ce îi pare străin, dar lumea îi devine străină oricui se înstrăinează mai întîi față de sine, înstrăinîndu-se de Dumnezeu. Omul a încetat să mai fie un locuitor din clipa în care a devenit consumator. Și consumă natura pentru că se consumă pe sine. Ieșit din circuitul natural al darului, omul se dăruiește pe sine lui însuși, slăbindu-și astfel ființa și slăbind ființa lumii.
Am tradus în continuare două poeme publicate în numărul 51 (iarna 2020-2021, http://canarylitmag.org/archive_by_issue.php?issue=51#983) al revistei Canary, în speranța că lectura lor și a altor materiale valoroase apărute în această revistă, care inspiră dragoste față de natură odată cu atenția față de loc, ne va ajuta să ne descoperim locul nostru în lume nu ca simplă adresă de domiciliu, ci ca loc al inimii noastre, care, după cum insistă Fericitul Augustin, rămîne neliniștită pînă cînd ajunge acasă.
Îi sunt recunoscător doamnei editor Gail Entrekin pentru bunăvoința cu care a acceptat să traduc și să postez aici cele două poeme, precum și pentru disponibilitatea de a semnala autorilor solicitarea mea; de asemenea, le mulțumesc autorilor, doamnei Marybeth Holleman și domnului Thomas Mitchell, pentru bunăvoința cu care și-au exprimat acordul. Întîlnirea cu poemele lor mi-a adus o mare bucurie, iar posibilitatea de a le traduce și posta pe blogul meu mi-a făcut o deosebită onoare.
*
Eu, mesteacăn
de Marybeth Holleman
Ramurile se-ntind și apoi se rup
de vînt și zăpadă,
se refac apoi și iar se rup,
necurmat:
prefăcînd suferința în frumusețe,
frunză cu frunză.
Birch I
by Marybeth Holleman
Branches reach and then break
in winds and snows,
then rebuild and rebreak,
again and again:
transforming suffering to beauty,
one leaf at a time.
© Marybeth Holleman
Poemul următor, “Winter and the Tit Mouse” a apărut și în Where We Arrive, cel de-al treilea volum de poezie al poetului Thomas Mitchell, volum publicat de Lost Horse Press în 2021, https://www.amazon.com/Where-We-Arrive-Thomas-Mitchell/dp/1733340084.
Iarna și pițigoiul
de Thomas Mitchell
Nici o simfonie azi. Doar pitulicile
nedescoperite din mărăcinișul nins, singurul sunet...
ticăitul unei ramuri prelungite, lovind
scoarța unui pin bancsian. Oare cei din vechime
așa măsurau timpul, ascultînd pulsația Naturii
în toate formele ei diferite? Poate că mișcarea
norilor este mai chibzuită decît am bănuit noi vreodată,
legănarea grațioasă a plopilor tremurători mai precisă
decît balansul pendulului unui orologiu.
Am făcut acest drum de unul singur, tîrîndu-mă încovoiat
printr-un cîmp de albeață, cotind spre est și vest,
îndrumat de mișcările neprevăzute ale inimii,
pulsația unui torent, un pițigoi suind
pe o bucată de gheață. Dar pînă și în frig, zorii mijesc
peste munți.
© Thomas Mitchell
Winter and the Tit Mouse
by Thomas Mitchell
No symphony today. Only undiscovered wrens
hidden in the snowy brambles, the only sound…
the tic tic of a fly away branch tapping
against a jack pine. Is this how the ancients
measured time, listening to the pulse of Nature
in all her various forms? Maybe the movement
of clouds is more calculating than we ever suspected,
the graceful swaying of aspens more accurate
than the swing of a clock’s pendulum.
I’ve made this path by myself plodding crookedly
through a field of whiteness, veering east and west,
instructed by the random occasions of heart,
a palpitating stream, a tit mouse scrambling
over an icy floe. And even in the cold, dawn peeks
over the mountains.
© Thomas Mitchell
