Notă: Cineva care îmi face onoarea de a citi din textele pe care le postez aici m-a ajutat să văd că am fost insuficient de precis în intervenția mea anterioară despre funcționalismul ortodox (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/02/ortodoxia-functionalista.html) și despre felul în care ortodoxia ar fi afectată de neolegionarism. Revin prin urmare cu cîteva precizări suplimentare, utile, sper, nu atît pentru funcționarii din sistemul bisericesc, care foarte probabil nici măcar nu și-ar da seama dacă le-ar fi înlocuit biroul de la episcopie cu unul simetric în iad, cît mai ales pentru funcționalii din lumea ortodoxă, care se amăgesc cu gîndul că este suficient să spună „cu Dumnezeu înainte!” pentru ca lucrurile să funcționeze ca prin minune (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/07/raul-si-oamenii-buni.html), fără să-și dea seama că în felul acesta nu fac decît să transforme viața creștină într-un compartiment particular al mecanismului social general, autonom și indiferent față de persoana umană.
*
Tot ce există funcționează, în sensul în care totul este ritmat de anumite cicluri naturale, sociale sau artificiale. Fără o bună funcționare a lucrurilor, viața în general ar fi mai obositoare și mai vulnerabilă. Ordinea funcționează, anarhia nu. De aceea, pînă și iadul are nevoie de ordine, altfel nu ar putea funcționa.
Indiferent că este vorba despre o simplă pereche sau despre roiuri, turme sau haite, formele de asociere sau organizare ale tuturor speciilor, cu excepția speciei noastre, se realizează pe baza instinctului, a unei anumite raționalități și, în cazul mamiferelor sălbatice care trăiesc în grupuri, pe baza experienței de viață a liderilor. Dar finalitatea acestor organizări este legată întotdeauna de perpetuarea speciei. În schimb, omul are o finalitate transcendentă care depășește orizontul ordinii vieții biologice. Omul nu se organizează doar instinctiv și rațional, precum animalele, pentru că scopul vieții lui este dobîndirea unui destin veșnic în Dumnezeu. Perpetuarea speciei nu este scopul vieții omului, scopul lui transcendent fiind unul dintre lucrurile care-l deosebesc de restul lumii create. Omul se înmulțește în mod liber, nu prin constrîngere biologică, iar nașterea de copii este un dar pe care îl primește și-l dăruiește în același timp, odată cu apariția unei noi ființe omenești în cadrul neamului său. În același timp, prin procreare omul participă la actul creator al lui Dumnezeu într-un mod unic, la care nu are acces nici animalul, nici îngerul. De aceea, omul nu poate doar să funcționeze, deși este obligatoriu să funcționeze în sensul în care participă la marele ciclu natural al vieții și la ordinea vieții sociale. Din acest punct de vedere, este semnificativ să observăm că actuala criză ecologică coincide cu sfîrșitul creștinismului. Este ca și cum ordinea naturală a lumii încetează să mai funcționeze pentru că omul nu mai face altceva decît să funcționeze.
Așa cum o văd eu, problema funcționalității ține de pericolul prezentat tocmai de avantajul ei evident: faptul că ceea ce funcționează o face oarecum de la sine. Tocmai pentru că un mecanism care merge „ca uns” este întotdeauna de dorit, există tentația de a-l lăsa să meargă de capul lui și de a lua toate măsurile necesare ca nimic să nu-i împiedice buna funcționare, chiar dacă asta ar însemna diminuarea drepturilor cetățenești ale omului sau chiar demnitatea persoanei umane.
Din ocrotitor și paznic al creației, omul ajunge să se mulțumească cu funcția de mecanic de întreținere. Această tentație funcționalistă ne face să percepem mecanismul, mașinăria (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/12/masina-si-persoana.html vezi și partea a doua la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/12/masina-si-persoana-2.html) ca pe o întruchipare a perfecțiunii, ceea ce este desigur greșit. De fapt, perfecțiunea este opusă acestei reprezentări. În primul rînd, perfecțiunea este întotdeauna vie, niciodată mecanică. În al doilea rînd, perfecțiunea este liberă și nu constrînge, ceea ce o face oarecum imperfectă în raport cu un sistem care funcționează ca un motor nemțesc, să zicem. În lumina recentelor progrese din domeniul roboticii și al inteligenței artificiale, întrebarea adresată în filmul lui Werner Herzog, Lo And Behold: Reveries Of The Connected World (https://www.imdb.com/title/tt5275828/), „Oare copiii copiilor copiilor noștri vor mai resimți nevoia pentru o relație umană?” este justificată avînd în vedere că dependența actuală a omenirii de o ordine funcțională poate fi satisfăcută mai degrabă de un robot decît de o altă persoană umană, oricît de robotizat ar fi devenit omul prin această gîndire funcționalistă.
În al treilea rînd, perfecțiunea, nu rămîne izolată în excelența ei absolută. În al patrulea rînd, perfecțiunea este întotdeauna nouă, străină de acea repetiție care asigură rutina salvatoare a funcționalității. În acest sens, cred că se poate spune despre Împărăția lui Dumnezeu că este singura ordine care nu funcționează și nu poate funcționa, pentru că este singura vie, personală, chemătoare și veșnic nouă. Acestei Împărății i se opun toate sistemele în numele unei funcționalități programate, eficientă și sigură, ca să zic așa, și în numele unei perfecțiuni promisă în prealabil de profeții seculari sau mistici. Orice sistem de organizare umană care pretinde că nu există un scop transcendent și o altă perfecțiune în afara acestui sistem nu este decît o imagine a iadului. Proiectului comunist i-am rezistat nu pentru că am știut că acesta nu poate funcționa, ci pentru că știam că omul nu-i făcut doar ca să funcționeze. După 1990, intelectuali din zona conservatoare, de dreapta, creștină, ne-au oferit să probăm diverse sisteme de funcționare și să-l păstrăm pe cel care ni se părea că ni se potrivește. Evident, toate soluțiile propuse erau distructive și, cu toate acestea, toate au reușit: dovadă că astăzi românul nu-și dorește decît să funcționeze. Tocmai pentru că ortodoxia și familia constituiau două medii în care ne puteam veni în fire, ele au fost distruse exact de aceiași intelectuali, punînd BOR în regim de funcționare și lăsînd familia descoperită.
Imediat după 1990 s-a văzut că existau așteptări puternice ca BOR să asume simpatii neolegionare și să se recunoască în mistica legionară interbelică. Deși aceasta nu s-a întîmplat la nivel oficial, felul îngăduitor în care clerul ortodox a tratat de pildă incidentul din 2011 al intonării de cîntece legionare într-o mănăstire ortodoxă (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2011/02/legionarism-si-ortodoxie-citeva.html), mesajul PF Daniel la moartea lui Răzvan Codrescu, căutătorul neobosit al „legiunii pierdute” (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/09/ortodoxia-romaneasca-si-pelagianismul.html; vezi și https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/09/ortodoxia-romaneasca-intre.html), încurajarea cultului „sfinților închisorilor” au fost interpretate de credincioșii interesați de motorul cu ardere internă a istoriei ca pe o complicitate tacită. În același timp, reacția critică a mediului ortodox naționalist la apariția comunicatului Patriarhiei cu privire la atitudinea Bisericii față de mediul politic și de încercările acestuia de a se folosi de Biserică (https://basilica.ro/pozitionarea-bisericii-fata-de-confiscarea-politico-ideologica-a-credintei/), demonstrează că zonei naționalist creștine îi lipsesc cultura istorică, memoria și mai ales conștiința creștină. Din acest motiv, ea este incapabilă să înțeleagă de ce legionarismul a fost un episod străin atît de istoria românească, cît și de tradiția creștină ortodoxă, continuînd să aștepte ca AUR să realizeze o reînviere a trecutului legionar eroic. Totodată, nu este capabilă să vadă lucrurile cu adevărat grave din comunicatul Patriarhiei, precum ideea că un „creștinism sănătos … celebrează alteritatea prin respect acordat celuilalt”, sau ideea că în plan personal și social, creștinismul rodește
„bunătate, politețe, bună-cuviință, bun-simț. Noblețe. Adică o stilistică a decenței și o conduită morală aristocratică, nu huliganică. Singura care onorează numele de creștin, singura sanificatoare pentru societate. Alternativele hâde la această manifestare publică a credinței reale exprimă doar surogate de creștinism confiscat politic și ideologic, de care Biserica se dezice ferm.”
Atitudinea „sanificatoare” a înlocuit exigența sanctificatoare; este descris aici un ideal moral care poate fi realizat și fără creștinism: e destul să-l citești pe dl Andrei Pleșu pentru a produce exact acest tip de surogat de creștinism propovăduit de Patriarhia Română în numele „creștinismului sănătos”. Dar reacția comunităților ortodoxe virtuale la acest comunicat ne arată nivelul de înstrăinare de propria tradiție la care au membrii lor, astfel încît ceea ce este autentic creștin („orice apologie iresponsabilă făcută exponenților unor regimuri politice dictatoriale din trecut sau din prezent, indiferent de faptul că aceștia au mimat sau mimează public creștinismul”) este reclamat ca o trădare a adevărului, în timp ce lucrurile desprinse de adevăr, precum „stilistica decenței și o conduită morală aristocratic … singura care onorează numele de creștin”, trec neobservate. Față de legionarii din interbelic, care au îmbrăcat cămașa lui Hristos peste cea legionară, simpatizanții ortodocși de astăzi ai legionarismului au îmbrăcat cămașa legionară peste cea a lui Hristos, cu gîndul că asta îi face cu adevărat creștini. Confuzia a fost posibilă în primul rînd din cauză că ierarhia ortodoxă a tăcut în acești treizeci de ani, fără a încerca o clipă să limpezească lucrurile și să descurce o lucrătură nefirească care îi face pe mulți să creadă că acea cămașă fără cusătură a lui Hristos poate fi asortată cu o bandulieră (în dialogurile PS Macarie al Europei de Nord cu Marin Răducă, vezi la https://doxologia.ro/video-19-ani-temnitele-comuniste și la https://doxologia.ro/video-interviu-cu-marin-raduca-frica-trebuie-invinsa-prin-viata-hristos, sau cu Aspazia Oțel Petrescu https://lumeacredintei.com/reviste/lumea-credintei/lumea-credintei-nr-11-160-noiembrie-2016/nu-ma-lasa-doamne-sa-cad-din-bratele-tale-de-vorba-cu-doamna-aspazia-otel-petrescu/, nu am întîlnit vreo încercare de a lămuri această diferență dintre angajamentul creștin și cel legionar; dimpotrivă, discuția a decurs de fiecare dată ca și cum angajamentul legionar era subînțeles, oarecum ca o pregătire pentru suferința care avea să urmeze în închisorile comuniste).
Capcana neo-legionarismului este doar una dintre cursele care i-au fost întinse Bisericii Ortodoxe Române în perioada post-comunistă; mistica fără frontiere a spiritului absolut, mistica pieței și mesianismul umanist au contribuit împreună la întreruperea tradiției ortodoxe a poporului român de participare la o ordine reală, vie, transcendentă, personală.
