I. Introducere
În textul anterior (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/02/ce-ne-arata-ultimii-doi-ani.html), consideram că participarea populației la anihilarea propriei umanități nu poate fi explicată exclusiv prin teamă, oportunism sau lipsă de discernămînt, ci mai degrabă prin asumarea conștientă a unei viziuni funcționaliste despre om și societate. În plus, observam că principalul responsabil pentru răspîndirea și asumarea acestei noi viziuni, diametral opusă viziunii ortodoxe, este tocmai Biserica Ortodoxă Română în întregul ei (episcopat, preoțime și laicat).
În acest text voi arăta de ce consider că pseudo-conservatorii și intelectualii ortodocși mireni sau clerici care se opun progresismului secular sunt niște adversari mai mari ai omului, societății și Bisericii decît progresiștii. Timp de treizeci de ani liderii ortodocși le-au permis intelectualilor să redefinească familia, credința, educația, fără a interveni pentru a semnala gravitatea acestui atac și fără a preciza adevărul de credință despre constituția omului și fără a descrie viziunea creștină despre lume și societate.
II. Funcționalismul, noua viziune despre lume și om
Conservatorii și ortodocșii de unică folosință din România înfruntă de cîțiva ani cu un curaj legendar fenomenul culturii anulării din Statele Unite. Fiind total implicați în acest război cultural nemilos, ar fi fost de înțeles dacă replica dată anulării culturii din propria patrie ar fi fost mai firavă. Din păcate, în timp ce apărau cu ultimele puteri cultura și tradiția americană, găseau întotdeauna resurse pentru a contribui la suprimarea culturii românești tradiționale, fie în numele modernizării ei, fie în numele conservării unei tradiții recuperată prin filieră legionară. În ambele cazuri, cultura românească era „salvată” prin raportarea ei la un model cultural străin.
Din acest punct de vedere, rezultatul referendumului pentru familie din 2018 reprezintă un reper istoric fundamental în istoria noastră: ne-a arătat că cea mai mare parte a populației din România se împăcase deja cu anularea culturii. De aceea, anul 2018 poate fi considerat cu îndreptățire sfîrșitul unui ciclu istoric început cu o sută de ani în urmă, în cursul căruia românii reușiseră să facă din țara lor mai mult decît o Românie Mare: o familie mare. Acest proiect național s-a încheiat în perioada post-comunistă, odată cu falsificarea legăturii dintre familie și realitate, operațiune care nu ar fi fost posibilă fără acordul clerului ortodox. Mai precis, populația a fost făcută să se desprindă de modelul tradițional al societății organice în care omul are posibilitatea și datoria de a crește și de a participa la creșterea organismului social odată cu participarea la creșterea corpului mistic al Bisericii, fiind făcută să creadă în schimb într-un nou model de societate, în societatea funcțională în care omul are posibilitatea și datoria de a funcționa și de a participa strict la funcționarea mecanismului social, fără ca angajamentul lui religios să conteze în vreun fel. Astfel, familia naturală a încetat să mai ofere un model natural pentru organizarea societății; în același timp, Biserica a încetat să mai reprezinte un model supranatural pentru familia umană. Dintr-un casnic al lui Dumnezeu, credinciosul devine un vizitator al lui Dumnezeu, iar familia creștină dispare nu doar ca biserică domestică, ci și ca familie naturală propriu-zisă. Noțiunea de familie creștină îi desemnează în prezent pe indivizii care locuiesc sub același acoperiș și au icoane pe pereți, străduindu-se să funcționeze potrivit unui set de instrucțiuni care a înlocuit de mult contractul social.
Acest proces era deja încheiat în 2018. Refuzul voluntar de a participa la asigurarea definiției naturale (și revelate) a familiei demonstrează convingerea populației că societatea este independentă de familie, că familia nu este necesară individului, care se poate realiza în forme de asociere care nu presupun în mod necesar viața de familie în sensul ei tradițional.
Familia naturală face posibilă o anumită societate, cultură, economie, religie, în sensul în care creează premisele unei deschideri față de persoană. Întrucît familia nu funcționează, ci crește, la rîndul ei o societate întemeiată pe familie este una orientată spre creștere. O familie disfuncțională sau monoparentală nu este una care funcționează mai puțin bine decît o familie normală, ci una în care creșterea este mai puțin favorizată. Aceasta nu înseamnă însă că relația biologică este suficientă pentru a asigura caracterul de familie al persoanelor. O familie există doar acolo unde, pe lîngă înrudirea biologică, există memorie, sens și conștiința continuității. Fără aceste determinări, familia nu poate supraviețui. Dar este esențial să înțelegem că familia în România nu a fost desființată de stînga; stînga intelectuală, în mare parte un produs al mediului de dreapta, nu a mai găsit decât rămășițele familiei, respectiv acei 20% dintre cetățeni care au votat în favoarea familiei. Dar familia fusese distrusă deja cu o generație mai înainte de intelectualii creștini de dreapta și de acoliții lor din ierarhia bisericească, care au subminat aceste determinări fundamentale. Responsabilitatea față de memorie, sentimentul datoriei de a primi și transmite, conștiința generației din prezent de mijloci între trecut și viitor, au fost spulberate printr-un asediu dilematic necruțător binecuvîntat de ierarhia ortodoxă și de lumea bună creștină (de toate confesiunile) lipsită de discernămînt. Tocmai pentru că și-au însușit ei mai întîi viziunea funcționalistă despre lume, intelectualii creștini vorbesc cu ușurință despre educația clasică, despre importanța credinței creștine și a tradiției nestingheriți de dispariția familiei, în ciuda faptului că doar familia poate asigura, prin elementele care-i sunt proprii (memorie, continuitate, transmisiune), mediul și nevoia pentru principii și valori conservatoare.
Într-o cultură funcționalistă, lucrurile permanente devin un fel de chestii exotice, niște curiozități remarcabile prin inutilitatea lor. Situația actuală marchează un moment catastrofal, fără precedent în întreaga istorie a umanității. Însă ceea ce ne dă în mod dureros proporțiile tragediei este că majoritatea ia acest lucru ca pe ceva firesc. Ironia este că tocmai lucrurile care asigurau adevărata finalitate a vieții omenești și a societății umane au ajuns să fie percepute ca inutile.
Cu toate acestea, omul de astăzi continuă să se raporteze la vremurile actuale ca la o etapă superioară în istorie. Întrucît este vorba despre o situație cu totul nouă, ea nu poate fi caracterizată drept un regres sau o involuție. Puțini dintre noi sunt capabili sau dispuși să admită că lumea de astăzi nu este căzută într-o condiție inferioară în care s-ar mai fi aflat cîndva în trecut, ci este prinsă într-un evident proces de dezumanizare. Această dezumanizare este realizată printr-o de-condiționare, printr-o respingere a determinărilor originare ale condiției umane, determinări intuite în virtutea legii naturale și precizate și confirmate prin Revelația creștină. Această respingere este făcută în numele unui proiect de redefinire a realității în general și a omului în particular. Acest proiect de redefinire a realității în general și a omului în particular a fost răspîndit după 1990 de mirenii și clericii creștini convertiți de duhul dilematic trimis peste ei de Andrei Pleșu, „pilduitorul semănător” al ortodoxiei românești postcomuniste (https://doxologia.ro/viata-bisericii/reflectii/pilduitorul-andrei-plesu-restaurarea-parabolei).
III. Ce este funcționalismul?
Cum s-a ajuns în situația în care ne aflăm astăzi? Cum se explică ușurința cu care în special lumea educată din România a acceptat măsurile absurde, abuzive și, după cum s-a văzut în scurt timp, inutile luate de autorități începînd cu ianuarie 2020? De ce în special ortodocșii educați au considerat necesară nu doar vaccinarea anticovid, ci inclusiv vaccinarea obligatorie anticovid? Mi se pare că explicația s-ar putea găsi în asumarea unei concepții funcționaliste dezvoltată pe baza unei definiții frauduloase a omului, potrivit căreia acesta reprezintă un organism rațional care funcționează biologic, social, economic, politic, cultural, religios. Din această perspectivă, rolul omului este de a asigura funcționarea societății. Rațiunea este redusă la o funcție prin care omul înțelege funcționarea societății și se poate adapta la necesitățile ei de funcționare. Din această perspectivă, problema vocației devine un non-sens, iar oricine poate deveni orice consideră că îi asigură un mod de funcționare onorabil. Școala, Biserica, tradiția, satul devin în cel mai fericit caz inutile, în cel mai rău anexe adaptate ale unei societăți funcționale, fapt care în România s-a realizat deja. Școala, Biserica, familia sunt făcute să funcționeze, fără să se observe că în felul acesta ele sunt transformate în instituții lipsite de scopul lor propriu.
Ne-am afundat într-un tip de utilitarism despre care eroii noștri ortodocși care luptă pe baricadele occidentale ridicate împotriva neomarxismului nu par să fie conștienți, deși acesta este incomparabil mai periculos, întrucît a cuprins omul și Biserica din interiorul lor. De pildă, în forma lui medicală, acest utilitarism a făcut posibilă ignorarea dreptului constituțional în majoritatea statelor din UE, precum și în SUA și Canada: prin impunerea unor măsuri absurde precum purtarea măștii sanitare în exterior, s-a experimentat la scară globală disponibilitatea oamenilor de a se adapta la un nou set de instrucțiuni de funcționare și, în felul acesta, s-a verificat rezistența modelului societății funcționale. După cum afirma profesorul Devi Sridhar, președintele departamentului de sănătate publică globală al Universității din Edinburgh, britanicii vor prefera niveluri sporite de supraveghere și urmărire dacă acesta este prețul pentru a funcționa în noua societate:
„I think I underplayed the societal differences between South Korea and the UK, including the willingness of publics to be under different levels of surveillance and scrutiny. South Koreans exchanged their privacy, through intense contact tracing with credit cards and phone GPS details, for the ability to continue to move about and continue with daily life, largely. I thought British people would prefer that to full lockdown at home. But I think that such privacy “intrusions” wouldn’t be seen as acceptable to the public here, after observing the pandemic now for two years.” (https://uk.news.yahoo.com/didn-t-think-vaccines-scientists-153804021.html)
Funcționalismul nu răspunde însă
la două întrebări fundamentale: de ce trebuie să funcționeze societatea? și cum
trebuie să funcționeze societatea? Aceste întrebări nu pot fi puse decît într-o
ordine socială organică, naturală, normală. Tocmai de aceea, asamblarea funcționalismului
a fost precedată de o distrugere a normalității prin elaborarea și justificarea
unei nevoi subversive de redefinire a normalității. [COMPLETARE ULTERIOARĂ, 13. 02. 2022, 09:20: Redefinirea normalității este de fapt o încercare reușită, din păcate, de redefinire a realității; ea nu se limitează la problema identității de gen, în ciuda faptului că ortodocșii antimarxiști din România au limitat în mod interesat discuția la acest aspect, ci cuprinde mai ales problema istoriei, a tradiției, a memoriei. În felul acesta, prin complicitatea antimarxiștilor de la noi, trecutul nostru a putut fi rescris, iar o nouă conștiință națională, istorică și creștină a putut fi formată pe baze noi. Practic, virusul naționalismului mistic de tip legionar a fost reactivat cu scopul, realizat deja, de a face din relativism, pluralism și din incluziunea socială și religioasă opțiunea obligatorie, anulînd astfel posibilitatea recuperării modelului de normalitate asigurat de tradiția ortodoxă.]
Nimic nu este mai radical decît normalitatea. Convingerea că normalitatea poate fi redefinită și că nu există un criteriu permanent al normalității au fost semănată în România de intelectuali ortodocși fără ca vreun reprezentant al BOR să exprime public vreo dilemă. Timp de peste treizeci de ani, nici un ierarh, teologi sau laic ortodox cu autoritate nu a intervenit pentru a semnala gravitatea acestei acțiuni. Mai mult, grupul de intelectuali responsabili pentru această sabotare a unei întregi culturi au fost recomandați de clerul ortodox ca reprezentanți ai culturii Duhului.
Funcționalismul nu înseamnă doar o subordonare a omului față de societate. Biserica trebuie să slujească omului, trebuie să slujească societății precum celui rănit căzut între tîlhari despre care ne vorbește Luca în capitolul 10. Observ în trecere că obsesia antimarxistă a clerului luptător nu pare justificată de acest episod: Hristos nu vorbește aici despre tîlhari, ci despre cei care puteau face binele și nu l-au făcut. Vorbește despre faptul că cei trimiși de El pentru a-l ridica pe cel rănit se fac că nu văd nici victima, nici rana. Ceea ce mă face să cred că antimarxismul unor ierarhi ortodocși ar putea fi interpretat mai degrabă ca un fel de semn complice al celebrării mărturisitorilor anticomuniști, lucru foarte bun cîtă vreme nu se încurajează în felul acesta o formă semi-clandestină de cult al legionarilor anticomuniști.
De aceea, Biserica nu poate sluji cu adevărat celor răniți cîtă vreme se lasă ea însăși rănită, sau mai bine zis se lasă scoasă din drumul ei. Din păcate, din 1990 încoace BOR pare dispusă să meargă pe orice drum i se recomandă de diverse călăuze mai noi sau mai vechi: neoliberalism, neo-gnosticism, neo-umanism, naționalism mesianic, globo-capitalism. Este greu de spus dacă ortodoxia românească o ia pe drumuri greșite pentru că a devenit funcționalistă, sau devine funcționalistă pentru că o ia pe căi greșite. Cert este că BOR pare să nu-și dorească altceva decît să funcționeze, indiferent de condiții și de tipul de societate în care este obligată să funcționeze, fără a reflecta o clipă asupra direcției și scopului propus de societatea respectivă.
Din acest motiv, deși apologetica se ocupă de prezentarea învățăturii creștine și de apărarea ei în fața acuzațiilor false, cel puțin în România, principala sarcină a apologeticii ar trebui să fie ocrotirea sensului creștinismului în fața deformările la care acesta este supus chiar în interiorul Bisericii. De la refuzul istoriei, la implicarea în istorie, de la transformarea creștinismului într-o religie punitivă, în care promisiunea mîntuirii a fost înlocuită de promisiunea osîndei veșnice (și cu cît mai repede, cu atît mai bine: nu dorim să începem să trăim în mod tainic în împărăția lui Dumnezeu încă din această viață, dar ne-ar produce o mare mîngîiere dacă păcătoșii ar începe să trăiască în mod vizibil chinurile iadului încă de astăzi), la contestarea existenței iadului, a judecății de apoi, înlocuite cu integrarea în absolut a tuturor oamenilor indiferent de religie sau care nu au nici una. Apologetica a ajuns astăzi apere credința creștină ortodoxă de ortodoxia însăși.
Ziarul Lumina este un bun indicator pentru a descoperi aceste căi înșelătoare urmate de BOR. Iată o mostră recentă de mentalitate funcționalistă:
„Atunci când vorbim de reziliență, ea trebuie să fie în primul rând văzută ca adaptare externă la cauzatorii semnificativi de stres din mediu. Astfel, în ciuda evenimentelor care au un grad înalt de adversitate, tu continui să rămâi funcțional, să-ți îndeplinești sarcinile pe care le-ai avut până atunci. Firește, există o serie de factori protectivi atunci când vorbim de traume: factori protectivi din cadrul familiei de origine, factori protectivi din comunitate, factori protectivi în cadrul relațiilor. Am făcut o lungă introducere, dar era necesară explicarea unor concepte de bază. Printre factorii protectivi care contribuie la dezvoltarea rezilienței se află și credința în Dumnezeu.
[…] Erich Fromm spunea că religia constituie un sistem de gândire și acțiune împărtășit de grup, care conferă subiectului individual un cadru de orientare și un obiect al devoțiunii. Religia ne ajută să trecem mai lin prin spaima de moarte și să putem gestiona mai bine condiția umană, compusă adesea din boală, sărăcie, moartea celor dragi și tot felul de evenimente traumatice.”
(Alina A. Rotaru, „Relația dintre religie, spiritualitate și reziliență” Ziarul Lumina, 23 ianuarie, 2022, https://ziarullumina.ro/societate/analiza/relatia-dintre-religie-spiritualitate-si-rezilienta-168546.html)
Funcționalismul are nevoie de siguranță, nu are nevoie de familie, de persoană, de creștere (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/11/siguranta-mortii-si-nesiguranta-vietii.html). Pentru a fi eficient și sigur, adică pentru a putea oferi siguranța în mod optim, funcționalismul trebuie să gestioneze rațional, adică științific, „condiția umană . . . și tot felul de evenimente traumatice.”
