„Io n-am avut boala asta”, îi mărturisește printre altele un bătrîn sărman doamnei Cora Muntean, care-l vizitase pentru a-i dărui un cadou pe care-l primise în mod neașteptat la rîndul dînsei (https://www.cristoiublog.ro/cum-m-a-ajutat-ciolacu-de-la-fostul-pe-se-de-cu-accent-sasesc-pe-e-sa-fac-o-fapta-buna/). Omul se referea desigur la covid, poate și ca o încurajare pentru o eventuală revizitare. Cred însă că am putea vedea afirmația și în mod simbolic. Pentru că „boala asta”, care a făcut mai multe victime decît covidul, este uitarea și neatenția dintre noi.
Doamna Muntean și-a amintit de „sihastrul cu părul alb” atunci cînd a dat peste un cadou uitat. Dar și-a amintit de bătrînul care își amintea, „încântat că are cui povesti”. Acest „monument al dezolării” în care s-a transformat Casa Presei odată cu prăbușirea atenției, comunicării și relațiilor dintre oameni, supraviețuia prin martorul vremurilor „de dinainte”, cînd oamenii se cunoșteau, se vedeau și-și aminteau.
Cu doi ani în urmă, cînd îl întîlnise prima dată, dna Muntean fusese surprinsă să vadă că un om care trăia în condiții atît de precare părea să se simtă împlinit. „Sihastrul” regreta desigur că s-a distrus totul, dar în același timp totul era salvat în memoria lui și transmis în rarele lui întîlniri cu oameni care încă n-au avut boala asta.
