Acasă-i tare trist
Acasă-i tare trist. Totu-i la fel,
Păstrat pentru ultimii plecați
Înduplecîndu-i parcă să revină. În schimb, lipsit
De cineva pe care să-l încînte, locul se stinge negreșit,
Neputincios să-nfrunte tîlhăria
Și să revină la ceea ce a început ca
O încercare senină de a vedea lumea așa cum ar trebui să fie,
Demult eșuată. Puteți vedea cum era:
Priviți fotografiile și seturile de tacîmuri.
Muzica păstrată în scaunul pianului. Vaza aceea.
(Traducere de Gh. Fedorovici. În lectura lui Larkin, poemul poate fi ascultat la https://www.youtube.com/watch?v=e-qLFruSlWI)
Home is so Sad
Home is so sad. It stays as it was left,
Shaped to the comfort of the last to go
As if to win them back. Instead, bereft
Of anyone to please, it withers so,
Having no heart to put aside the theft
And turn again to what it started as,
A joyous shot at how things ought to be,
Long fallen wide. You can see how it was:
Look at the pictures and the cutlery.
The music in the piano stool. That vase.
Mersul la biserică
Odată ce mă asigur că locul e pustiu
Intru, lăsînd ușa să se trîntească.
O altă biserică: împletituri, bănci și piatră,
Și cărticele; buchete de flori, pregătite
Pentru duminică, maronii de-acum; ornamente din alamă și altele
Adunate în partea sfîntă; mica orgă îngrijită;
Și o tăcere încordată, învechită, imposibil de ignorat,
Pusă la dospit Dumnezeu știe de cîtă vreme. Fără pălărie, îmi scot
curelele de biciclist într-o reverență stînjenită,
Înaintez, îmi trec palma în jurul bazinului cu apă sfințită.
Din locul în care stau, acoperișul pare aproape nou –
Curățat sau restaurat? Cineva ar ști; eu nu.
Suind în strană, examinez cîteva
Versete înfricoșătoare și pronunț
„Aici se termină” mult mai tare decît voiam.
Ecourile chicotesc scurt. Întors la uşă
Semnez cartea, donez șase penny irlandezi,
Socotesc că locul nu merită oprirea.
Și totuși, m-am oprit aici; ba chiar o fac adesea,
Și întotdeauna sfîrșesc pierdut în felul ăsta,
Întrebîndu-mă ce ar trebui să caut; întrebîndu-mă, de asemenea,
Ce vom face cînd bisericile vor ieși complet din uz,
Ce întrebuințare le vom da, dacă vom păstra
Cîteva catedrale expuse cronic,
Sfînta Scriptură, sfintele vase și cutia milei închise în vitrine,
Lăsînd restul netaxat, în voia ploii și a oilor.
Să le evităm ca pe niște locuri de rău augur?
Sau, odată cu înserarea, vor veni femei șovăielnice
Cerîndu-le copiilor să atingă o anumită piatră;
Culegînd de aici ierburi de leac pentru un cancer; sau, în unele
Nopți precise, vei vedea un mort umblînd?
Un fel de putere va exista mai departe
În jocuri, în ghicitori, aparent la întîmplare;
Dar superstiția, precum credința, trebuie să moară,
Și ce rămîne cînd necredința a dispărut și ea?
Iarbă, alei năpădite de vegetație, mărăcini, contrafort, cerul,
O formă tot mai greu de recunoscut cu fiecare săptămînă,
Un scop tot mai obscur. Mă întreb cine
Va fi ultimul, cine va fi cel din urmă care va căuta
Acest loc drept ceea ce era; să fie unul dintre membrii echipei
Care ciocăneau și făceau schițe și știau ce era acela un jubeu?
Sau un împătimit de ruine, stîrnit de lucrurile vechi,
Ori un consumator de magia Crăciunului, care mizează totul pe
Mantia roșie și barba albă și muzica solemnă și tămîie?
Sau va fi el unul care mă reprezintă,
Cineva plictisit, neinformat, familiar cu depunerile fantomatice
Diferite, și totuși îngrijind de acest pămînt încercat, întins
Prin suburbia vulgară, pămînt ce a păstrat nerisipit
Atît de multă vreme și în mod statornic ceea ce de atunci se găsește
Numai în separare – căsătorie și naștere,
Și moarte și gîndurile despre aceste lucruri – pentru cine a fost construită
Această cochilie specială? Căci, deși n-am habar
Cît valorează acest înăbușitor hambar bine înzestrat,
Îmi face plăcere să stau aici în liniște;
O casă serioasă pe un pămînt serios este aici,
În al cărei aer amestecat toate patimile noastre se întîlnesc,
Sunt recunoscute și înveșmîntate ca destine.
Iar asta nu poate deveni niciodată ceva depășit,
De vreme ce oricine va descoperi întotdeauna cu surprindere
O foame în sine mult mai serioasă,
Gravitînd cu ea pe acest pămînt,
Despre care, a auzit el cîndva, este locul potrivit pentru a deveni înțelept,
Numai dacă vor fi destui morți în jur.
(Traducere de Gh. Fedorovici. În lectura lui Larkin, poemul poate fi ascultat la https://www.youtube.com/watch?v=pjC5xQIOrTg)
Church Going
Once I am sure there's nothing going on
I step inside, letting the door thud shut.
Another church: matting, seats, and stone,
And little books; sprawlings of flowers, cut
For Sunday, brownish now; some brass and stuff
Up at the holy end; the small neat organ;
And a tense, musty, unignorable silence,
Brewed God knows how long. Hatless, I take off
My cycle-clips in awkward reverence,
Move forward, run my hand around the font.
From where I stand, the roof looks almost new-
Cleaned or restored? Someone would know: I don't.
Mounting the lectern, I peruse a few
Hectoring large-scale verses, and pronounce
"Here endeth" much more loudly than I'd meant.
The echoes snigger briefly. Back at the door
I sign the book, donate an Irish sixpence,
Reflect the place was not worth stopping for.
Yet stop I did: in fact I often do,
And always end much at a loss like this,
Wondering what to look for; wondering, too,
When churches fall completely out of use
What we shall turn them into, if we shall keep
A few cathedrals chronically on show,
Their parchment, plate, and pyx in locked cases,
And let the rest rent-free to rain and sheep.
Shall we avoid them as unlucky places?
Or, after dark, will dubious women come
To make their children touch a particular stone;
Pick simples for a cancer; or on some
Advised night see walking a dead one?
Power of some sort or other will go on
In games, in riddles, seemingly at random;
But superstition, like belief, must die,
And what remains when disbelief has gone?
Grass, weedy pavement, brambles, buttress, sky,
A shape less recognizable each week,
A purpose more obscure. I wonder who
Will be the last, the very last, to seek
This place for what it was; one of the crew
That tap and jot and know what rood-lofts were?
Some ruin-bibber, randy for antique,
Or Christmas-addict, counting on a whiff
Of gown-and-bands and organ-pipes and myrrh?
Or will he be my representative,
Bored, uninformed, knowing the ghostly silt
Dispersed, yet tending to this cross of ground
Through suburb scrub because it held unspilt
So long and equably what since is found
Only in separation – marriage, and birth,
And death, and thoughts of these – for whom was built
This special shell? For, though I've no idea
What this accoutred frowsty barn is worth,
It pleases me to stand in silence here;
A serious house on serious earth it is,
In whose blent air all our compulsions meet,
Are recognized, and robed as destinies.
And that much never can be obsolete,
Since someone will forever be surprising
A hunger in himself to be more serious,
And gravitating with it to this ground,
Which, he once heard, was proper to grow wise in,
If only that so many dead lie round.
