„Dar, cand porti o camasa, una este daca e ca a mea - fara marca - sau daca este de marca si foarte discret scrie... ceva. Pentru ca atunci costa de 10 ori mai scump. Dar trebuie marca. Trebuie sa fie de marca, sa o poti vinde bine.” H.-R. Patapievici https://www.businessmagazin.ro/club-bm/romania-ca-brand-978523
„Sursa tarii ca realitatea geografica este mintea noastra, si nu geografia, pentru ca in geografie nu o sa intalniti nici Franta, nici Norvegia, nici Suedia, nici Romania. Sursa realitatii nu e harta, este mintea.” H.-R. Patapievici https://www.dw.com/ro/romania-in-anii-urii-interviu-cu-horia-roman-patapievici-ziarecom/a-46084372
Ortodoxia deschisă este ortodoxia care se vinde – și care se vinde bine. Rod Dreher își ia ortodoxie din asta la bax, de fiecare dată cînd vizitează România, să-i ajungă cel puțin pe un an. De fapt, ortodocșii deschiși îl așteaptă întotdeauna cu un troler de voiaj gata pregătit, burdușit cu ortodoxie de calitate, homemade. Mă gîndesc totuși că este posibil ca întreaga afacere să fie destul de riscantă, pentru că, fiind atît de deschisă, ortodoxia poate expira în orice moment. Părintele Holbea poate găsi oricînd o altă rimă pentru „soluția mistică a credinței” (https://www.trinitas.tv/scriitorul-rod-dreher-a-conferentiat-la-facultatea-de-teologie-ortodoxa-din-bucuresti/ decupajul prezentat pe trinitas tv. În mod special și cu totul dezinteresat, fragmentul publicat de trinitas.tv a reținut recomandarea făcută de Dreher școlii private Sfinții Trei Ierarhi din București – https://basilica.ro/momi-educatia-actuala-si-sfintii-trei-ierarhi/ – ca model de organizare creștină în fața amenințărili și agenturili străine etc). De pildă, soluția terapeutică a credinței. Ori soluția umanistică. În definitiv, așa cum ortodoxia deschisă a fost ieri neoliberală, iar astăzi este antimarxistă, mîine poate fi orice. Ce nerăbdare, ce suspans!
Atunci cînd l-am auzit pe H.-R. Patapievici propunînd ia românească ca brand de țară (din păcate nu am regăsit afirmația pe internet, este posibil să fi fost făcută în cadrul uneia dintre emisiunile „Înapoi la argument”; am scris ceva despre ie la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2016/03/ce-este-un-lucru-traditional.html), am înțeles că o țară poate fi distrusă din clipa în care se lasă marcată (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2016/10/chestiunea-romaneasca.html, vezi și https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2016/08/ainu.html). În această branduire, unii ortodocși deschiși văd mîna lui Dumnezeu, deși ortodocșii vizionari știu că această mînă este totuna cu mîna nevăzută a pieței, care scrie pe perete „ești ușor, ești ușor, nu ai marcă.”
Am înțeles atunci că adevărata amenințare este asupra nevăzutului, nu asupra văzutului: „Fără nevăzute, nici văzutele nu se țin pe picioare. Simțim asta pe pielea noastră zi de zi. Soluția constă în a reînvăța să fim familiari cu nevăzutele.” (https://www.lapunkt.ro/2015/06/interviu-horia-roman-patapievici-fiecare-om-este-dotat-cu-un-sistem-complet-de-salvare/). Încercarea de a apăra nevăzutul (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/05/persoana-si-timp.html) de această exploatare teologică nemiloasă, care corespunde exploatării economice a resurselor naturale și umane este însă permanent anulată de ortodoxia deschisă, care susține direct sau indirect proiectul criminal.
Într-un pasaj de la sfîrșitul capitolului 9 din A Walk in the Woods (redat mai jos în traducerea mea), Bill Bryson se identifică cu indigenii din pădurile amazoniene, care, descoperind brusc civilizația occidentală actuală, se scapă pe ei. Cînd face omul pe omul pe el? Cînd este supus terorii, cînd este expus unei amenințări cumplite și cu totul neașteptate.
Dar în fața amenințării cumplite a peisajului uman actual, ortodoxul deschis nu face pe el. În fața desfigurării fără precedent la care este expusă ființa umană, cunoscînd tortura, desfigurarea și anularea omului la care a participat, ortodoxul deschis are o erecție.
„Așa că am plecat spre Knoxville cu șoferul nostru glumeț, am închiriat o mașină la aeroport și ne-am trezit, la scurt timp după prînz, îndreptîndu-ne spre nord de Knoxville printr-o vag amintită mare de drumuri aglomerate, semafoare suspendate, intersecții mari, imense indicatoare și întinderi nesfîrșite de mall-uri, benzinării, magazine de reduceri, service-uri auto, dealer-uri de mașini și toată porcăria. Chiar și după o zi în Gatlinburg, tranziția a fost uluitoare. Îmi amintesc că am citit odată cum unii băștinași primitivi din pădurea tropicală braziliană, lipsiți de orice cunoaștere sau anticipare a unei lumi care ar putea exista dincolo de junglă, erau duși la Sao Paulo sau Rio și cînd vedeau ce se afla acolo – clădirile, mașinile, avioanele – și cît de opuse erau acele lucruri față de propriile lor vieți simple, făceau pe ei, complet și la unison. Cred că aveam o idee despre cum s-au simțit.
Este un contrast atît de ciudat. Când ești pe Appalachian Trail, pădurea este universul tău, nesfîrșit și întreg. Este tot ce trăiești zi după zi. În cele din urmă ea ajunge să reprezinte tot ce îți poți imagina. Ești conștient, desigur, că undeva la orizont sunt orașe dezvoltate, fabrici dinamice, autostrăzi aglomerate, dar aici, în această parte a țării, unde pădurile acoperă peisajul cît vezi cu ochiul, pădurea e stăpînă. Pînă și orășele precum Franklin și Hiawassee, chiar și Gatlinburg, sunt doar simple popasuri împrăștiate binefăcător prin marele univers al pădurilor.
Dar ieșiți de pe potecă, îndepărtați-vă de-a binelea și mergeți cu mașina undeva, cum făceam noi acum, și veți înțelege cît de profund v-ați putut înșela. În afara lor, munții și pădurile sunt doar un fundal – familiar, cunoscut, apropiat, dar nu mai important sau mai impresionant decît cel al norilor care treceau de-a lungul crestelor lor. În afara pădurii, singurele lucruri care contează te împresoară și te marchează sunt benzinăriile, Wal-Marts, Kmarts, Dunkin Donuts, centrele de casete video – o procesiune nesfîrșită de hidoșenie comercială.
Pînă și Katz era speriat de treaba asta de asta: «Oh, Doamne, că tare urît mai e», suspină el copleșit, de parcă n-ar fi fost niciodată martor la așa ceva. Am privit pe lîngă el, pe linia umărului său, pînă am dat de un vast centru comercial care avea o parcare de mărimea unei prerii. Am fost de acord. Era oribil. După care, complet și la unison, am făcut pe noi.”
